Întotdeauna întrebarea este una singură şi de fiecare dată aceeaşi: de ce? De ce întotdeauna ajung la acelaşi lucru? De ce oamenii pe care îi cunosc se dovedesc a fi până la urmă nimic mai mult decât nişte debarale umplute până la refuz de cochilii ale unor gânduri, trăiri şi relaţii consumate, deseori traumatice, amintiri pe care şi le-ar fi dorit mai degrabă uitate sau pe care să nu le fi avut niciodată? Problema cu amintirile este că acestea se încăpăţânează să nu moară. Nu cunosc pe nimeni care ar fi reuşit să uite. Problema cu iertarea este că nu prea este posibilă, orice s-ar spune. Nu cunosc pe nimeni capabil de aşa ceva, oricât de creştină (sau aiurea) le-ar fi fost educaţia. Iar împăcarea cu sine este, evident, o utopie.
