Territoria

El refuză cu tact autopsia, prin cuvinte simple şi atitudine fermă, apoi semnează actele, toate câte sunt, şi în timp ce îşi scrie, încă şi încă o dată, numele cu tot cu semnătura implicită, resimte un anumit sentiment de satisfacţie. Totul se va întâmpla aşa cum va decide el însuşi. Aşa cum i-ar fi plăcut ei să fie. Asistenta de la ambulanţă îi cere amănunte şi Alexei i le dă, oarecum amplificat de simpla idee de a şti pe de rost datele naşterii şi morţii mamei sale, şi le rosteşte de parcă ar recita o poezie de Marina Ţvetaieva sau de Ana Ahmatova. Le rosteşte ca pe nişte cuvinte-cheie, ca pe o legitimare obligatorie prin care el devine stăpânul vieţii şi morţii ei. La biroul de pompe funebre totul merge ca uns, angajaţii se mişca rapid, hârtiile se completează instataneu şi el alege un sicriu vişiniu, simţind o irezistibilă nevoie să-l probeze parcă pentru a se convinge că este suficient de confortabil pentru corpul deja neînsufleţit al mamei.

Realitatea în care până la urmă se trezeşte este una diferită. Chiar dacă este una în care şi-a trăit ultimii douăzeci de ani de când plecase de acasă. O realitate pe care, până la urmă, a refuzat-o pe motiv de prea multă nepotrivire. Un motiv bun pentru un divorţ în toată regula. Realitatea străină îi vorbeşte în limba FM-urilor şi stream-urilor virtuale. Sterile şi indiferente. Cu un şuvoi de şlagăre în limbi necunoscute asortate cu mai multe calupuri de ştiri rostite de voci impostate, însă la fel de indiferente ca şi cântecele mai mult sau mai puţin zgomotoase, si Alexei se simte ca in bataia unui vant sufland ziare si pungi de plastic, frunze moarte si sticle goale de "Coca-Cola". Vocile din cutie nareaza despre inundaţii, viscole, canicule şi scumpirile sistematice aplicate unei naţiuni aiurite de mizerie drept pedeapsă pentru prea multă ignoranţă.

Festivalul "Enescu" din 1958 a reprezentat pentru Constantin Silvestri un act de supremă responsabilitate şi angajare artistică în primul rînd datorită faptului că îşi propusese să realizeze montarea operei "Oedip" de George Enescu. "Repet zilnic "Oedip", o lucrare absolut genială. Este extraordinar de dificilă, pot spune că este cea mai grea operă din câte cunosc, dar elevaţia sa artistică este extraordinară. Toţi cântăreţii şi muzicienii repetă cu lacrimi în ochi. Cândva această operă va fi prezentată la Covent Garden. Publicul londonez va fi copleşit de atâta frumuseţe", îi scria Silvestri lui Iulius Finzi. Repetiţiile au ţinut 6 săptămâni, într-un ritm alert, câte 9-10 ore pe zi, în binecunoscutul stil silvestrian.

Programul matinal l-a urmărit timp de mai mulţi ani, trezit de mama pentru a fi dus la grădiniţă, apoi la şcoală, urmărindu-l la căminul liceului din capitală, apoi auzind începutul de imn prin urletele sergenţilor în cazarma jegoasă dintr-o unitate militară la un capăt de lume, unde mai trăiau cămile şi oameni de culoare galbenă îmbrăcaţi în mijloc de vară cu halate vătuite. Prostia asta de program radiofonic a meritat din plin o invazie germană, iar lovitura lor în plină noapte a pornit exact cu două ore înaintea începutului transmisiunii, adică la patru dimineaţa, cu scopul clar de a ajunge cât mai repede până la studioul central pentru a-i spânzura de picioare pe gimnasta stahanovistă cu tot cu pianistul ei fidel şi pe copilul-pionier care ar continua să povestească până şi propriilor călăi despre fericirea trăită în tabăra cu nume tătăresc. Pe behăiţii de rockeri probabil că i-ar pune sub şenilele „tigrilor” şi „panterelor” din dotare, pentru a-i ajuta să racordeze imaginaţia artistică la realitate. Iar după ocuparea Moscovei şi anihilarea studioului de radio cu toţi angajaţii acestuia, germanii s-ar fi retras înapoi în ţara lor natală pentru a-l proslăvi în linişte, pace şi prosperitate pe liderul lor carismatic. Însă radioul stă prins în perete, semn clar că tentativa salvatoare a arienilor a eşuat, iar pictorul-caporal s-a sinucis până la urmă şi toate au revenit la normal. La normalitatea instaurata de catre invingatori si acceptata drept singura posibila.

Altfel spus, cum i-am putea defini pe campionii corectitudinii atata timp cat reiese cu atata claritate ca doar greseala te face mai destept, lucru impotriva caruia acesti campioni lupta cu inversunare. Impotriva rusinii de a fi imperfect. Deoarece a gresi este o rusine. Si cum procedezi cand ai dat-o in bara, insa nu ai cui sa-i prezinti scuze ? Majoritatea, cred, moare de ciuda si nu de rusine, cum ar fi normal. Deoarece este atat de omenesc ca pana si in cazul in care gresesti, sa nu-ti asumi rusinea, ci s-o plasezi in carca oricui… a intamplarii, a ghinionului, a pisicii negre sau, ma rog, sa jinduiesti sa-i crape capra vecinului. Sa mori tu azi si eu maine.

Insa, exista si un alt fel de superioritate. Nu una implicita, atunci cand devii una cu cerul si pamantul, ci una prin care devii superior celor asemanatori tie. Daca nu poti zbura mai sus ca norii, atunci de ce sa nu te postezi ceva mai sus decat restul lumii? Macar sa te cateri pe o tribuna. Spe exemplu, chiar a Mausoleului din Piaţa Roşie. De pe care sa urmaresti impasibil cum masele muncitoare trec urland extaziat lozinci proslavitoare si nu mai putin extaziate chiar la adresa acelora care stau pe acoperisul mausoleului. Avandu-l sub picioare exact pe fondatorul unei asemenea lumi. Incerc sa-mi imaginez cat de mare era inghesuiala pe acoperisul unui asemenea mausoleu si cat de apriga era lupta pentru a ajunge acolo. Prestigiu pur. Antropomorfina ideala. Dar s-a terminat cu totalitarismul si atunci desteptii adevarati a trebuit sa procedeze ceva mai subtil.