Territoria

Voi reveni pe blog cu noi texte, idei, imagini şi alte proiecte. "Sincopele" existentiale sau, mai simplu, motivaţionale, generative, conceptuale sau imaginative, sunt inerente în cazul unei entităţi organice, a unui organism viu. Nu fac excepţie de la regulă, deoarece cu toţii existăm sub "Alef"-ul ebraic, începutul, şi "Omega", finitudinea, grecească. Între ele arde o inimă, un motor de locomotivă, un cilindru prin care pulsează pistonul fugărind prin carne şi conştiinţa pneuma dătătoare de viaţă. 

Intenţia mea era, însă, cu totul alta. Vroiam să urez tuturor prietenilor mei Sărbători Fericite, precum şi un An Nou plin, cu bucurii, însă pentru care am tras din greu, cu satisfacţia de a ne fi învins pe noi înşine, cu surpriza de a ne fi transformat suficient de mult pentru a fi ajuns în stare să vedem noi posibilităţi de a ne cunoaşte, de a fi reuşit să vedem şi să înţelegem altfel lucruri care aparent nu promiteau mare lucru şi să ne speriem suficient de mult de ideea că acestea riscau să fi rămas neschimbate doar din cauza propriei noastre ignoranţe.

Nu există nici un pariu, precum nu există nici accidente sau miracole. Nu există imperative sau obligaţii faţă de sisteme de legi, reguli sau definiţii pe care ar trebui să le acceptăm mizând pe o forţă exterioară nouă înşine sau supunându-ne în virtutea unui exerciţiu penibil al obedienţei. Avem toată libertatea, însă una de a lua decizii care ne vizează pe noi înşine. Avem libertatea de a deveni ceva mai mult decât am fost sau încă suntem, însă doar în limitele propriei imaginaţii, una ridicată la puterea propriei voinţe.

La ce bun să mutăm din loc munţii? La ce ar folosi şi cui anume? La ce bun să demonstrăm cuiva propria superioritate, valabilitate sau credibilitate? La ce bun să convingem, să intrăm în graţii sau să ne dovedim utilitatea? La ce bun să ne fie frică de a fi abandonaţi, uitaţi sau ignoraţi pur şi simplu? La ce bun să ne fie frică de a nu fi reuşit? La ce bun toate astea care ne slăbesc, ne frânează şi ne deviază de la noi înşine, de la ceea ce suntem în realitate?

Atâta timp cât nu există nimic mai preţios decât simplitatea limpede şi tandră a conştiinţei de a fi în întregime potriviţi cu ceea ce suntem, acolo şi atunci unde ne aflăm în fiecare clipă a vieţii noastre, nu există nici o frică, spaimă, dubii sau îndoieli. Şi în orice caz, atâta timp cât ştim că nu există clipă în care să fim singuri şi este absurd să nu existe oameni care ne-ar iubi, nu mai rămâne loc pentru regrete, frustrări sau nostalgii calcinante... De abia de aici încolo devine atât de evident că merită să continuăm a ne bucura, a iubi şi a spera. Şi că nici un preţ nu va fi prea mare pentru a ne păstra neclintită această convingere.

Oleg Garaz