Territoria

Privind harta lumii pendulam între imaginea continentelor, ale căror contur şi perimetru îl defineau apele şi invers, configuraţia mărilor şi oceanelor pe care o impuneau ţărmurile. Sloterdijk definise foarte precis sensul sentimentului meu. Marile cărţi îmi erau adresate în calitatea lor de texte deschise înspre mine prin însăşi modul în care le era orientată sugestibilitatea. Erau nişte „scrisori” trimise unui număr indefinit de destinatari şi cu un termen indefinit de „întârziere”. Iar întâlnirea cu o carte o imaginam drept „punctul terminus” al unui periplu sinuos şi obositor pe care mesajul trebuia să-l parcurgă pentru a-şi găsi liniştea la celălalt capăt unde descoperea întreaga mea conştiinţă aşteptându-l. Conta doar conţinutul mesajului, fără ca timpul să-şi poată exercita înrâurirea inhibantă.

Cărţi: Virginia Woolf (Arta lecturii) + Somerset Maugham (Bilanţ) + Stephen King (Misterul regelui)

Muzică: C. Frank – Variaţiuni simfonice pentru pian şi orchestră (1885) + C. Frank - Sonata în La major pentru vioară şi pian (1886) + Tabla Beat Science + Aphex Twin (Come to Daddy, 1997)

Actori: Jeoffrey Rush (Quills, 2000, regizor: Philip Kaufman) + Ethan Hawke (Before Sunset, 2004, regizor: Richard Linklater) + Tim Roth (Lie to me – serial, 2009, creator: Samuel Baum)

Filme: Fanny and Alexander + Wild Strawberries (Ingmar Bergman) + Sacrifice (Andrei Tarkovski) + The Wonderful, Horrible Life of Leni Riefenstahl (Leni Riefenstahl)

Practicam lectura şi în paralel, fără a-mi da seama, căutam stări şi postúri pentru a intensifica focalizarea pe text. Iar între mine şi text sau, mai bine-zis, între mine şi centaurul osmotic al egotextului imaginar stătea propriul meu corp cu infinitatea aferentă a ancorelor senzitive „ţintuindu-mă” în realitatea concretă, în pofida dorinţei mele de a plonja într-o absenţă cât mai radicală. Realitatea Profundă se dezvăluia dincolo de corp, semnele şi senzaţiile acestuia, în invizibilitatea „androgină” a Sinelui lichefiat flexându-se în configuraţii cu infinite grade de libertate. Primul pas înspre abandonul corpului fusese deja făcut – nu citeam decât culcat. Mai mult, nu citeam ziua decât atunci când trebuia să suprim senzaţia timpului care curgea prea lent, în avioane, în trenuri, în autocare sau în metrou, în transportul urban sau la cozile de la policlinică. Nu puteam citi la masă şi nu mai percepeam lectura ca fiind ceva ce ar face parte dintr-o obligativitate pentru perfecţionarea inteligenţei, intelectului, conştiinţei, percepţiei, judecăţii, logicii etc.

Ajunsesem să nu mai citesc ziua. Citeam doar noaptea, de preferat cu geamul deschis şi cu o intensă senzaţie de frig. Ca şi pentru iubirea lui Tristan şi Isolda, pentru lectură era bună doar noaptea. Perioada diurnă ajunsese a fi un timp blestemat, cum bine o spunea chiar Isolda în scena a patra din actul doi al operei wagneriene. Mă scufundasem în anti-utopica şi relativ greu de găsit „Ora Taurului” a lui Ivan Efremov, iar surprinzătoarea apetenţă pentru genul SF – Frank Herbert, Cordwainer Smith, Roger Zelazny, Philip K. Dick, Gerard Klein – mi-o explic astăzi drept o inconştientă căutare a „mirosului” şi „gustului” pe care lectura textului o cam pierduse de ceva vreme. Mai era, poate, şi o reminiscenţă a pasiunii adolescentine pentru Jules Verne. Mă regăseam într-o relativă uitare şi abandon, conştientizând şi constatând cu claritate amputarea organului de „lectură olfactivă”.

Marţi, 112 aprilie

Capul meu realmente este un acvariu, iar ochii – hublouri prin care privesc agitaţia din jurul meu. Sticla senzaţiilor nu întotdeauna este una transparentă, iar imaginile lumii care răzbat prin vitraliul sentimentelor trebuie să suporte efectul distorsionant al refracţei la care este supus orice ajunge proiectat în apele acvariului. Imaginile lucrurilor ajung undeva în epicentrul craniului şi le pot roti acolo pe toate părţile, ca pe nişte proiecţii tridimensionale. Îmi este suficient, deoarece ştiu că în realitate lucrurile sunt sensibil diferite şi se situează altundeva decât acolo unde par să fie. Localizarea spaţială îmi dă bătăi de cap, deoarece tocmai ceea ce deseori pare să fie aproape sau prin preajmă, în realitate se sitează undeva departe.

Mult mai târziu trăisem încă o dată acel „naufragiu” dostoievskian, însă de această dată, fără a fi decis-o conştient. Supusesem „epurării” propria mea afectivitate. „Tristan şi Isolda” de Wagner îmi readusese cu o acuitate aproape dureroasă sentimentul nemerniciei şi micimii mele umane şi făcuse să mă îndoiesc, amar, acru, caustic – dacă acizii pot avea gust – de valabilitatea şi, mai mult, de utilitatea propriei afectivităţi. Actul II, cu cele patru scene ale sale, mă determinau să-mi pun problema dacă pot iubi sau dacă am iubit vreodată cu adevărat. Nu mă impresiona atât de mult fabula din moment ce era evident că toată pasiunea aia nebună era cauzată de către licoarea magică a Branghenei, servitoarea Isoldei, oricum producătoare de iluzie, halucinaţii şi transă psihedelică. Muzica însă, dincolo de personalitatea actanţilor, diversitatea relaţiilor şi profunzimea atitudinilor, înfăţişa un sentiment care şi-i „procura” într-un mod ireversibil pe ambii purtători – Tristan şi Isolda – într-un mod realmente “canibal”.

Cărţi: Carlos Castaneda, Învăţăturile lui Don Juan (întreg ciclul – 9 cărţi) + Paul Auster, Trilogia New-York-ului + Milorad Pavić, Dicţionar hazar + Saul Bellow, Herzog

Muzică: Nirvana, Nevermind (24.09.1991) + Gentle Giant (Gentle Giant, 1970) + Blood, Sweat & Tears (Blood, Sweat & Tears, 1968) + Pop-Mekhanika (leader S. Kuryokhin)

Actori: Ewan McGregor (Pillow Book, 1996) + Sonny Chiba (Kill Bill II, 2003-2004) + Toshirō Mifune (Rashomon, 1950)

Reveneam din nou, în gând, la vocea mamei, la eficienţa timbrului şi muzicalităţii pe care o avea vocea ei şi prin care în imaginaţia mea se construiau stări de realitate. Sesizasem la un moment dat că lectura înseamnă, de fapt, o autoaudiere. Nu putusem deprinde abilitatea lecturii rapide, a modului de a „tăia” vizual o pagină de text. Şi în acelaşi sens, constatam că nu m-am putut desprinde de voce, de sonoritate, de muzicalitate în receptarea textului scris. Privirea care percepea imaginea paginii era doar un declanşator al „benzii sonore”, iar lectura nu o mai conotam în limitele unui act vizual pe care îl asociam mai degrabă răsfoirii albumelor de artă. Pagina unei cărţi devenea mai degrabă pagină a unei partituri pe care o „citeam” doar într-un mod auditiv. Cărţile erau citite nu atât cu ochiul, cât cu urechile. Pentru a aprofunda experienţa lecturilor repetate am recurs chiar la „Crima şi pedeapsa” lui Dostoievski.

Rămân aşa, cu un puzzle neterminat, cu înfrângerea mea în faţa unui cer nedefinit, deschis. Poate mă oprisem eu însumi printr-o teamă inconştientă că, o dată terminat cerul, imaginea va învia şi voi putea urmări, ca printr-o fereastră deschisă, plutirea norilor peste crucile şi cupolele catedralei din Zagorsk. Intenţionez însă să accept realitatea în termenii ei, nu ai mei.

(din volumul „Territoria”)

Cărţile nu mai miroseau şi într-un târziu nici nu le-am mai considerat drept altceva decât nişte obiecte de pe raft. Le citeam, deseori din inerţie şi doar porţiuni deja cunoscute, iar miracolul sinestezic a fost, treptat, înlocuit de un simplu şi, aş putea spune, ordinar hedonism de retrăire a unui film. De la magie ajunsesem la cinematografie imaginativă când era destul să deschid cartea la pagina corespunzătoare ca „filmul” să pornească, imagini mobile, nimic mai mult.
O primă intuiniţie a faptului că realitatea reprezintă o textualitate taxinomică – şiruri de nume descendente genealogic până în miezul lumii – conform modelului iudaic la Andrei Cornea – într-o continuă articulare dinamică am avut-o atunci când nemaiputând justifica recursul la lectură în calitatea ei de practică euristică sau cognitivă şi nici măcar hedonică într-o accepţiune imaginativă, am început să „lecturez” instrucţiuni de utilizare ale diverselor dispozitive precum maşini de spălat, frigidere, maşini de cusut, aparate de preparat cafea, cuptoare cu microunde, casetofoane, maşini de găurit pereţi şi diverse alte dispozitive. Erau cărţulii de obicei în rusă, însă nu mă feream nici de limbile aşa-zise străine. Mi le reprezentam drept lecturi „anatomice” care îmi aminteau despre sublimele taxinomii ale lui Linnaeus.

Muzica întregului trebuie auzită încă înainte de a fi potrivit toate piesele la locurile lor. Întregul preexistă fragmentelor care-l vor constitui. Întregul însă generează o calitate nouă, pe care părţile constitutive nu o deţin. Este principiul pâlniei imanente, al convergenţei care adună anumite fragmente pentru a genera un anume întreg. Este treaba lui Dumnezeu. Încetinesc şi în loc să aud muzica asist la sosirea unui tren, personalul propriului meu trecut, care intră în mine ca într-o gară şi dintr-o dată pufneşte obosit, slobozind un imens nor de aburi. Imaginea locomotivei se fragmentează şi pot vedea, prin ceaţa condensului, doar coşul fumegând încă, două roţi învârtindu-se tot mai lent, o parte din grilajul din faţă şi o bucată din primul vagon.

(din volumul „Territoria”)

La şaisprezece ani nu mai citeam cărţi noi, proaspete. Le defineam prospeţimea în funcţie de intensitatea mirosului, însă ceea ce citeam nu mai mirosea. Fără a observa ce mi se întâmplă citeam cărţi vechi, deja citite de alţii, cărţi din bibliotecile altora, cărţi împrumutate. Cărţi care nu mai miroseau a nimic. Zweig şi Proust (nu prea mult, deoarece nu prea aveam răbdare), Hugo (nu prea multe din ale lui, deoarece mă cam plictiseau descrierile prea lungi şi monotone), o neaşteptată apetenţă pentru Turghenev şi, mai târziu, Cehov. Mă „populam” cu personalităţi mature, cu oameni serioşi, „cu probleme”, cam frustraţi şi nemulţumiţi, uneori revoltaţi, alteori trişti, cutezători sau de-a dreptul morbizi.

Primele cărţi îmi erau citite. Mi le citea mama. Câte o carte de mai multe ori. La început fusese „Marele răţoi Max”, despre un răţoi micuţ însă curajos care învinsese un uliu apărându-şi prietena. Urmase povestea despre Găina Neagră care se împrietenise cu un copil şi pe care în fiecare seară, după ce toţi se culcau, îl conducea prin galerii subterane într-o altă lume, fascinantă şi misterioasă. O tradase. Pierduse tot. Sfarsitul povestii. Urmasera multe altele. Cărţile îmi erau citite de suficiente ori ca eu să le fi putut memora aproape cuvânt cu cuvânt. Iar la început, atunci, în „dislexia” mea originară, cărţile erau sonoritate, erau mama, mirosul şi muzica vocii ei, confortul şi protecţia, toate convergeau înspre o mitologie a euristicului.

Uitându-mă la imaginea aproape finalizată, îmi defocalizez privirea şi văd doar canale, canalele marţiene. Chiar mi-a venit ideea ca, după ce aş fi reîntregit întregul, să torn, cu mare grijă, ceară topită în canale. Să simulez topirea gheţarilor marţieni şi umplerea albiilor seci cu apă marţiană. Aş fi făcut-o foarte atent, ca firicelul de ceară să fie cât o aţă şi atunci un puzzle, deodată, ar fi devenit un simulacru de vitraliu. Într-un film văzut demult, Palmierii sălbatici, o femeie adună pe patul din dormitor un puzzle al absolutului – un imens cerc negru, care a fost, probabil, compus din zeci de mii de fragmente. Toate negre. Puritate, perfecţiune şi neant. Caut potrivirea şi simpatia fragmentelor. Exersez alchimia distilării mentale şi înlătur reziduurile confuziei şi îndoielii. Angrenajele fragmentelor deja potrivite necesită doar unul anume pentru a se întregi. Este chiar fragmentul lipsă care îmi este ascuns încă în grămada de piese din muşuroiul de piese împrăştiat pe toată masa. Caut racordurile, semnalmentele şi îmi mobilizez imaginaţia pentru a vedea piesa lipsă prin continuarea liniilor, contururilor şi culorilor de pe piesele deja îmbucate. Pentru a vedea imaginea de pe ea. Învăţ clarviziunea şi premoniţia. Învăţ deducţia. Amuşinez, adulmec şi urmăresc liniile de continuitate, parcă aş urmări nervurile de pe o scândură bine şlefuită. Decelerez, continuu şi constat că încă sunt prea rapid, prea smucit şi confuz pentru a auzi menuetul potrivirii perfecte a pieselor.

(din volumul „Territoria”)

Grecia Antică mirosea a vopsea tipografică. Era o carte cu coperţi de carton în galben şi cu un profil de atlet, stilizat după canonul vaselor greceşti, iar puterea impresivă a imaginii nu putea concura puterea mirosului, subordonându-i-se, intrând şi ea în ansamblul ecuaţiei olfactive. Era unul dintre primele contacte cu imagistica antichităţii greceşti şi, prin accident, contactul fusese unul olfactiv. Aveam cinci ani, o ştiam, şi într-un mod similar aveam certitudinea de a fi aflat cum mirosea Grecia Antică. Era un miros de o intensă prospeţime şi consistenţă, care creştea în putere cu atât mai mult cu cât înaintam în lectură înspre mijlocul cărţii şi deseori înainte de a reciti anumite capitole, deschideam pur şi simplu cartea şi-mi afundam faţa între pagini. Citeam de la patru ani „înghiţind” carte după carte, şi „gustam” lecturile cu atât mai intens cu cât mai bine memoram text după text într-un mod aproape spontan. Revelaţia puterii sugestive pe care o avea aroma cărţii, parfumul imaginilor, izul seducător al fiecărei pagini, recitită în căutarea unei noi nuanţe olfactive, toate amplificându-se progresiv la fiecare reluare a lecturii, instaurase o vrajă, o magie a participării, a accesului nemijlocit la o realitate vie a cărei autenticitate indiscutabilă o căpătam prin însăşi dovada şi concreteţea mirosului. Îl asociam incoştient şi direct cu imaginile personajelor, cu naraţiunea depănându-se lent şi relatând viaţa de zi cu zi a unui copil atenian, admiraţia cu care-şi privea fratele mai mare exersând la palestră şi pregătindu-se pentru concursul olimpic, fascinaţia dar şi nerăbdarea cu care copilul trăia, anticipat, venirea acelei zile în care bărbaţii familiei vor pleca la Jocurile panelene.

Mă interesa însă preistoria unui puzzle. A oricărui puzzle. Toate, de la cel mai mic până la un puzzle-gigant, aveau un destin comun, o sumă de etape implicită care conferea unui puzzle propria lui istorie. La început a fost doar o imagine, o fotografie alb-negru sau color, deşi mi-ar fi plăcut mult mai mult să fie în sepia. Apoi a fost maşina de ştanţare, special destinată – SpeţNaz – pentru laminarea imaginii, desfolierea ei în zeci, sute sau chiar şi mii de fragmente. Însă nu maşina ar fi importantă, ea încarnează doar energia brută necesară apăsării până peste limita de rezistenţă a cartonului. Este o presă, cu lame, cuţite, tăişuri.

Cărţi: Lawrence Durrell – Cvartetul din Alexandria (Justine (1957) + Balthazar (1958) + Mountolive (1959) + Clea (1960))

Filme: Angel Heart (1987, Alan Parker) + Pi (1998, Darren Aronofsky) + Prospero’s Books (1991, Peter Greenaway)

Cântăreţi: Mireille Delunsche (soprano) + Dmitry Hvorostovski (bariton)

Cerul rămăsese neterminat. Era plin de găurile pieselor lipsă. Era ca un cer împuşcat. Îl las aşa deoarece nu mai rezist nici măcar la ideea de a face puzzle. Mă mulţumeam cu cât reuşisem să fac. Măcar partea pământeană era în totalitate încheiată. Mă uitam la întreg ansamblul catedralei din Zagorsk şi îmi imaginam corpurile albe ale clădirilor crescând din pământ, eliberându-se de el, ca nişte submarine care toate, în grup, iată, ieşind din submersia milenară, din ascunzişul sau spaţiul unui surghiun, exilate în Gulagul unui GPU ceresc, pornesc într-o maiestuoasă evadare, lentă, un milimetru la un secol, înspre ceruri. Evadează într-un mod insesizabil chiar şi la o privire mai atentă. Evadează înspre lumina uneia sau mai multor stele. Îmi imaginez întreaga câmpie rusă ca o întindere cu pământul crăpându-se şi din el răsărind, ca rachete balistice ţintind cerul din adâncul unei puzderii de silozuri subterane, într-o derulare mult încetinită a ivirii, mai întâi crucile cu sclipirea lor timidă, apoi cupolele împingând glia untoasă în lături cu vârtoşenia rotunjimilor aerodinamice ale „cepelor” curbate în formă de coif mongol, împingându-le tot mai în lături pentru a elibera cale şi loc pentru corpul alb, dens, de fecioară-femeie, al clădirii zidite în albul lăptos şi imaculat, împrumutat direct din aluatul puhav al norilor.

(din volumul „Territoria”)

În toate filmele cu spioni, fără nici o excepţie, toţi citesc ziare. Hm. Sau, cel puţin, totul arată ca şi cum preocuparea majoră nu ar fi neutralizarea taberei adverse, ci aflarea ultimului buletin meteo. Fie că este vorba despre Sean Connery, spionul, sau Louis de Funes, politistul, ziarul este atributul esential. Fie că nu prea au timp liber, fie că încă nu au aflat de existenţa cărţilor. Amândouă valabile. Ziarul pe post de paravan. Nimic mai mult. Ca un atribut a pudorii sau a unei curiozităţi disimulate. Un spion disimulandu-si pudoarea in spatele unui paravan. De aici decurge cu claritate faptul că spionii sunt analfabeţi, ceea ce explică preocuparea lor pentru tot felul de arme, bătăi, urmăriri spectaculoase, explozibil, femei cu picioare lungi, sâini bombaţi şi Războiul Rece. Însă... Putem judeca şi invers. Cu cât este mai serioasă cartea, cu atât este mai inofensiv cel care o citeşte. Astfel, parcurgerea distanţei de la lecturarea unui ziar până la Kafka, Faulkner şi Joyce, presupune o cuminţire treptată şi tot mai accentuată.

Focalizându-mă pe o anumită porţiune a imaginii, ceea ce părea a fi unitar şi omogen  exploda în nenumărate nuanţe, texturi, suprafeţe şi planuri perspectivale pe care nu le-aş fi bănuit vreodată existente acolo. Se îngrămădeau toate acolo, unele în celelalte, înghesuite şi încolăcite în bucle care se desfăşurau cu atât mai mult cu cât mai mult mă concentram să integrez întreaga imagine în mintea mea. Îmi dădeam seama că toate astea se ascundeau în spatele neatenţiei mele ignorante, al inconştienţei cu care scrutam, în rafale fugitive şi  indiferente, o realitate ale cărei  resturi nereceptate aşteptau, cu răbdare şi îngăduinţă, să le pătrund până în adâncime înţelesurile, contururile, formele, culorile. Stăteau la coadă aşteptând privirea justă care le-ar fi putut aspira, una care m-ar fi făcut capabil să le receptez prezenţa. Alunecam de fapt peste imaginea lumii şi mă miram, la rându-mi, cât de grăbită, indiferentă, ignorantă şi sterilă este, fără a-mi fi dat seama cât de grăbit, indiferent, ignorant şi steril eram eu însumi. Foarte încet şi greu ajunsesem la ideea că lumea ni se dă toată, în totalitatea tuturor fenomenelor ei constitutive, şi este doar problema conştiinţei de a realiza o pătrundere „defoliantă” prin cât mai multe straturi ale acesteia. Capitulasem în faţa cerului. Îl lăsasem neterminat, „găurit” din cauza pieselor lipsă şi a unei răbdări insuficiente pentru a le fi „astupat” cu fragmentele potrivite. Lăsându-mă înfrânt, îmi întorsesem atenţia înspre partea pământeană a imaginii.

(din volumul „Territoria”)

Dintr-o pură inconştienţă cumpărasem un puzzle. O făcusem spontan şi într-un fel inocent, fără a fi dorit acea cutie aşa cum îţi doreşti un lucru pe care ţii neapărat să-l cumperi. Ajuns acasă, am stat o bună bucată de vreme cu acea cutie în faţa mea ca să înţeleg de ce am cumpărat-o. Negăsind nici un răspuns, am desfăcut-o pur şi simplu şi chiar dacă în viaţa mea nu făcusem aşa ceva, m-am gândit că cea mai bună soluţie ar fi să încep pur şi simplu să refac, piesă cu piesă, imaginea de pe coperta cutiei. Era o reprezentare a catedralei din Zagorsk şi cea mai mare problemă s-a dovedit a fi cerul. Un cer deasupra Rusiei. Sau poate, cum spunea Andrei Bitov, un cer deasupra Troiei, sub care se adăpostea însă o catedrală pravoslavnică.

(din volumul „Territoria”)

Joi, 336 decembrie

Realitatea colcăie. La o primă vedere totul este static. Realitatea zace într-o evidentă imobilitate – casele, norii, copacii, soarele sau luna, însă totul este doar o aparenţă. De vină este privirea care alunecă rapid şi indiferent peste lucruri, privirea fugitivă şi puţin atentă care alunecă peste linii, culori, volume şi dimensiuni. Poate nici nu remarcă volumele. Poate doar dimensiunile sau, eventual, petele de culori împrăştiate fără nici o logică peste volumele înfăşurate în sârma liniilor de contur. Doar încetinindu-mă pot să curg împreună cu norii şi să foşnesc ca şi copacii, iar dacă m-aş putea racorda la mişcarea soarelui, aş atinge, simultan, cel mai autentic satori.

Cărţi: Herman Hesse (Siddhartha) + William Gibson (The Gernsback Continuum)

Coregrafi: Edouard Lock

Muzică: Emerson, Lake & Palmer (Pictures at an exhibition, 1970) + J. S. Bach (Variaţiunile Goldberg, cu Glenn Gould, pian şi/sau Keith Jarett, harpsichord) + Rick Wakeman (Lisztomania, 1975) + King Krimson (Discipline, 1983)

Pur şi simplu 228 august

În minte nu există timp şi nici legile gravitaţiei nu mai funcţioneaţă acolo la fel ca oriunde. Mai bine zis, nu mai funcţionează deloc. Gropile comune ale minţii mele sunt pline cu ceasornicari decedaţi prin sinucidere de prea multă inutilitate. Poate de aceea visez că zbor, deoarece doar în somn pot scăpa de greutate, iar în această noapte din nou am zburat deasupra unui râu. Permanent zbor deasupra aceluiaşi râu, iar atunci când zbor nu mă interesează cauza căderii merelor perpendicular pe suprafaţa pământului. Nici treaz fiind nu mă gândesc la aşa ceva.

Miercuri, 208 iulie

Mintea nu are anotimpuri sau, dacă le are, ele sunt altfel decât în realitatea din afara mea. Cuvântul este inventat pentru toamna sau primăvara copacilor, adică este vorba despre meteorologie, iar în minte, ştiu sigur, nu poate fi vorba despre aşa ceva. Pentru anotimpurile minţii mele încă nu s-au inventat cuvintele potrivite.

Regizori: Alexandr Sokurov („Mother and son” – „Mama şi fiul”) + Andrei Tarkovski („Zerkalo” – „Oglinda”) + Andrei Khoroshev („Научная секция пилотов” – „Departamentul ştiinţific al piloţilor”)

Filme: „Henry & June” + „Julie & Julia” (în atenţia bloggerilor)

Coregrafi: Jiri Kylian + Marie Chouinard

Cărţi: Jules Verne („Otkritie Zemli” - „Descoperirea Pământului”) + Andrei Bitov („Professor simmetrii” - „Profesorul de simetrie”)

Sâmbătă, 291 octombrie

Trebuie să învăţ o sumedenie de chestii despre vremea din exterior. Trebuie să învăţ să ţin cont de ele. Trebuie să ţin minte că lumina face ca toate cele vizibile să se mişte, iar despre întuneric nici nu ştiu ce să spun, deoarece nu mai văd nimic. Iar dacă nu văd, am sentimentul că nici nu mai aud mare lucru. Despre minte pot să afirm însă că are gust şi este ca mierea.

Duminică, 292 octombrie

Am încercat în repetate rânduri să-mi ating mintea băgându-mi un deget în ureche. Prin nas nu credeam că aş fi avut vreo şansă de reuşită. Am făcut-o însă prin lateralele capului şi folosind toate degetele, în afara celui mare, care, evident, nu se potrivea intenţiilor mele explorative. Însă nu am reuşit să le înghesui până la adâncimea optimă, de contact.

Seriale: „Slings & Arrows” + „Angels in America”

Muzică: „Weather Report” („Heavy Weather”, 1977) + „Creedence Clearwater Revival” („Bayou Country”, 1969) + „Slayer” („Divine Intervention”, 1994)

Filme: „8 ½ woman” (Peter Greenaway) + „Dead Man” (Jim Jarmusch)

Cărţi: „Calea zen” (A. Watts) + „Abaddón, Exterminatorul” (E. Sábato)

Vineri, 194 iulie

Uneori îmi sesisez trupul ca o cuvă în care creşte un homuncul al nefiinţei. Moartea este şi ea ca învăţarea muzicii. Necesită repetiţii. Ritualul este simplu, însă asimilarea ideii necesită efort. Repet în fiecare seară, disciplinat, fără pauze în programul de antrenament. Profit de nevoia de somn pentru a exersa abandonul, despărţirea şi îndepărtarea de trup. Pentru a exersa moartea. Adormirea şi somnul ca un exerciţiu al morţii. Exersez, constant şi repetitiv, în fiecare seară.

Luni, 136 mai

Nu-mi place să muncesc. Să spun altfel. Nu-mi place să muncesc în aceeaşi măsură în care îmi place să citesc. Sau să improvizez în stilul muzicilor audiate sau analizate. Mai mult îmi place totuşi să citesc. Chiar mai mult decât să improvizez şi în orice caz, mult mai mult decât să muncesc. Aşadar, nu-mi place nici să învăţ, ceea ce nu înseamnă neapărat că nu-mi place să cunosc şi să aflu lucruri noi sau interesante. Cu atât mai puţin pot însuşi ceva sub imperiul necesităţii. Nu am înţeles şi nici nu voi înţelege vreodată sensul şi utilitatea muncii. Pur şi simplu nu ştiu la ce foloseşte, din moment ce nu implică pasiune, joc şi imaginare.

(aceeaşi zi)

Cuvintele trăiesc prin aerul pompat din plămâni, sufocându-i şi răpindu-le energia. Cuvintele muşcă lacom şi cancerigen din preconştienţa mea prenatală în care exist invizibil, precorporal şi preidentitar. Accept răul necesar şi încerc, fără prea mult succes încă, să învăţ telepatia. Poate că „intimitate” înseamnă această stare prenatală în care pluteşte mintea cu gândurile ei cu tot. Poate că „intimitate” înseamnă însuşi faptul că sunt singurul care poate privi, oarecum dintr-un punct plasat undeva deasupra minţii, la luminile nocturne ale oraşelor de pe propriul meu creier.

Cărţi: Philip K. Dick, Ubik + Cordwainer Smith, The Instrumentality of Mankind

Muzică: J. S. Bach, Variaţiunile Goldberg + D. D. Şostakovici, Simfonia nr. 15

Filme: Hunger (K. Deneuve + D. Bowy) + Blade Runner (H. Ford) +

Moi drug Ivan Lapşin (Prietenul meu Ivan Lapşin, A. Boltnev)

Duminică, 122 mai

Gândirea este secvenţa prenatală a minţii mele. Ea trenează înlăuntru într-o prenatalitate întârziată, exact pe ultima ei secvenţă înaintea dezagregării entropice în realitatea agitată şi zgomotoasă din afară. Cred că este singura stare naturală a gândirii. Nu pot gândi cu voce tare. Gândesc însă într-o perfectă metaforă a sonorităţii, mai sonoră decât orice vocaliză sau urlet de care ar fi capabile corzile mele vocale, iar gândurile zburătăcesc aiurea prin pădurea firelor de înaltă tensiune ale reţelei neuronale, producând un freamăt ca de mii de aripi de fluturi.

Sâmbătă, 113 aprilie

Corpul. Îl duc dintr-un loc în altul. Îl mut din dormitor în sufragerie, din bucătărie în baie. Îl spăl, îl hrănesc şi îi supraveghez fragilitatea. Invidiez muştele şi furnicile, păianjenii şi mai ales şopârlele. Dacă îmi tai o ureche, rămân cu ea în mână şi nu-mi va creşte una la loc. Unu-zero pentru şopârle. În cazul în care pierd un deget, îl pierd definitiv.

Actori: Juliette Binoche (“Bleu”) + Oleg Yankovsky (“Nostalghia”)

Filme: “Pillow Book” (2 bărbaţi + 1 femeie) + “Room in Rome” (2 femei + 1 bărbat)

Regizori: Peter Greenaway + Leni Riefenstahl

(aceeaşi zi)

Cimitirele trebuiesc mutate. Printre blocuri. În parcuri şi în pieţele publice. Nu ar mai scuipa nimeni pe jos, ca nu cumva să spurce vreun mormânt. Nu ar mai exista nici căcat de câine, împrăştiat cu atâta abundenţă peste tot. Subscriu. Ceea ce este valoros trebuie îngropat. Toamna carelienii îşi îngroapă hrana şi o lasă acolo la frăgezit până în primăvară, atunci când o dezgroapă şi o mănâncă. Putredă. Aşa le place mai mult.

Surprinzător şi paradoxal, însă cicatricea amplifica imaginea unui zâmbet ascuns, care imediat urma să apară pe buze. Mă simţeam continuu ca în clipa dinaintea unui zâmbet şi o priveam pe mama fiind gata fermecat de bucuria care urma imediat să-i lumineze chipul. Semnul era într-o totală conformitate cu caracterul şi temperamentul ei.

Luni, 365 decembrie

Nu ştiu nimic despre moarte. Ceea ce ştiu este că mor doar ceilalţi. Tot mor şi mor, şi mor fără a se mai opri o dată şi am sentimentul că toţi pereţii igrasioşi şi gardurile putrezite ale vieţii mele sunt tapetate cu necroloage. Propria mea generaţie a început deja să moară. Mor prietenii şi colegii de serviciu, mor cunoştinţe de-ale prietenilor şi rude de-ale cunoştinţelor; ştiu că vor muri până şi cei ce nu au murit încă.

Mama nu avea tatuaje. Nu era de conceput aşa ceva în acele vremuri. Avea totuşi un însemn. O cicatrice care îi brăzda obrazul drept. De la ureche până în colţul gurii. Era ca harta unui fluviu cu trei praguri, imprimată direct pe faţă. O observasem de mic copil şi o asimilasem imaginii materne. În comparaţie cu alte femei, cu obrajii netezi, mama mi se părea a fi mult mai frumoasă, distinsă într-un mod special cu un semn care în ochii mei de copil îi amplifica farmecul. Era harta unui itinerar secret, al cărui sens era plasat, citisem într-o carte şi îmi plăcu expresia, undeva în partea întunecată a memoriei mele.

Duminică, 11 ianuarie

Merg prin realitate frecându-mă de suprafaţele ei zgrunţuroase. Îmi zdrelesc umerii şi coatele hainei de texturile ei rugoase, similare unor pereţi igrasiaţi cu tencuiala scorojită. Mai prind cu stofa hainei câte un cui ruginit ieşit din câte un gard cu scânduri putrezite, stând ameninţător de înclinat, strâmb, clătinându-se în bătaia vântului, şi aud pârâitul mânecii sfâşiate, însă plec mai departe cu tot cu frustrarea mea şi cu o furie iraţională fierbând undeva în ceafa incendiată de prea mulţi nervi şi am sentimentul că las în urmă o dâră de fum, ca o locomotivă cu aburi. Trec printr-un cimitir şi îmi agăţ cracul pantalonilor de ţepii unui gărduleţ ornamental de fontă, începe să plouă şi îmi intră apă în papuci. Este mai mult decât pot să îndur şi sentimentul suportă o dramatică metamorfoză, devenind asemănător cu un bombardier german avariat undeva deasupra Smolenskului, care, urlând disperat din toate motoarele un ultim adio, îşi trăieşte sublimul clipelor rămase până la impact cu pământul rus înflorind pur şi simplu în fascinaţia ultimă şi supremă a unei făclii căzătoare ale cărei flăcări transformă întreg echipajul bombardierului doborât în porţii rumenite de şniţele tocmai pe gustul tribalilor marxişti din savanele şi junglele Africii Centrale.

(din volumul „Territoria”)

Luni, 5  ianuarie

Citesc Amelie Nothomb şi devin un tub, o conductă, un sistem de ţevi prin care curge senzaţia de bine şi sentimentul fericirii. Sunt un furtun metafizic branşat la robinetul nirvanei. Închid ochii şi ascult murmurul pranei curgând prin mine şi deversându-se prin tălpi. Se scurge picurând şi sunetele modulate pe care le produce îmi amintesc de noaptea în care ascultam totalmente vrăjit sonorităţile picăturilor căzând în rezervorul de apă din toaletă. Extazul estetic mi-a fost cauzat de garnitura uzată de pe gâtul unei ţevi ruginite. Mă uit în tavan şi contemplu fineţea păienjenişului compus din filigranul crăpăturilor care  se răspândesc circular în jurul candelabrului şi mintea explodează fractal, într-o simpatie absolută cu reţeaua ţesăturii, într-un păienjeniş de gânduri fugitive înveşmântându-mă blând ca într-o cămaşă de noapte. De fiecare dată însă, atunci când mă abandonez în acest fel, trăiesc bizareria stării de a fi îmbrăcat în cămaşa de noapte a mamei sau a iubitei. Gândurile mă împodobesc în straiele intimităţii mele.

Despre alchimia nefericirii şi alte halucinogene, purgative şi anestezice

..., după care urmează Socrate, „paraşutat” şi el direct în transcendenţă (citeşte: nefiinţă) pentru arta de a-i „dezbrăca” pe concetăţenii săi de „veşmintele” presupuselor lor prejudecăţi, dar mai ales pentru dispreţul cu care, convingându-i să-i urmeze sfatul, tot el îi ruşina de propria lor „goliciune” (citeşte: ignoranţă). După care Platon, imaginându-se probabil nu atât un „mic Socrate”, cât un „mic Solon” (drept un „mic Stalin” al Antichităţii ar fi fost, cred, puţin cam prematur), legiutor, le impune grecilor educarea obligatorie a spiritului şi trupului, dar mai ales a trupului, gândindu-se probabil la efebii transpiraţi, atât de seducători, de prin curţile palestrelor, pe care îi urmărea cu o nedisimulată poftă de prin boscheţi, care exersau sârguincios cu ganterele, discul sau suliţa, conform învăţămintelor marelui campion la pugilism, care cu „pumni” şi „coate’n gură”, bineînţeles metaforic şi doar discursiv, însă cu aceeaşi nedisimulată cruzime, încerca să instituie plicticos de poliţienescul şi utopicul Platonopolis, totalitarismul politicos al Orbiei generalizate, şi, cum altfel, atât de politica Regalitate a filosofilor în „Republica”, „Legile”, „Statul” şi restul dialogurilor nu mai puţin valoroase, scrise toate, bineînţeles, spre binele şi fericirea, generalizate amândouă ca la Zamiatin şi Orwell, ale tuturor atenienilor.

Despre două modele opuse ale practicilor sacrificiale

În mod normal, sacrificiul este o procedură violentă, deseori sângeroasă şi morbidă, prin care se încearcă îmbunarea zeilor. Astfel, rădăcinile civilizaţiei, după cum afirmă cei de la „Sepultura” în albumul „Roots”, se înfruptă dintr-o imensă baltă de sânge a oamenilor şi animalelor sacrificate sub formă de ofrandă interesată. Cauzele acestei preocupări ne-o dezvăluie chiar Biblia prin relatarea începuturilor civilizaţiei care în varianta vechi-testamentară se fundează pe minciună, însă una prin care, iată, ne-am dobândit umanitatea noastră coruptă şi de aceea atât de păcătoasă. De aici se trage şi obligativitatea de a ne răscumpăra vina, fapt care duce într-un mod, credem, logic la fratricid, deoarece printr-un accident providenţial Dumnezeul evreilor antici nu era vegetarian. Astfel se ajunge la situaţia în care agricultorul Cain îl ucide pe păstorul Abel, ale cărui daruri, se pare, erau mai pe placul Demiurgului însetat, din motivul mai sus menţionat, de sângele dobitoacelor negrăitoare. Destinul omenirii a fost astfel compromis într-un mod definitiv, situaţie în care nu am fi ajuns dacă, spre exemplu, funcţia de secretar general al Cerurilor în locul lui Iahveh ar fi deţinut-o mult-prea-militanta pentru drepturile animalelor divă Brigitte Bardot. Însă atunci s-ar putea ca Abel să-l fi ucis pe Cain şi noi în loc a spune că ne „căinăm” ar trebui să ne „abelăm”? Ideea cu femeia-Dumnezeu nu-i rea, deşi nu este deloc originală. Există deja un Iahveh drept femeie, însă una mută (!), ca şi cântăreaţa (!?) Alanis Morrisette care apare drept Dumnezeu în atât de „pollitically correct”-a şi nu mai puţin blasfemitor-băşcălioasa producţie hollywoodiană cu titlul „Dogma”? Sau, poate într-adevăr, mult mai potrivită şi mai eficientă drept preşedint(Ă) a Edenului ar fi fost chiar mult prea generoasa în formele-i opulente şi poftele-i debordante super-divă Pamela Anderson, un simulacru afrodisiac-veneric drept simbol a feminităţii postmoderne. Mda... Trei femei. Trei variante, chiar dacă eretice şi nu neapărat perfecte, însă tot mai bune şi în orice caz mai fericite decât oferta biblică devenită dogmă, pentru ca un Cain să nu-şi fi omorât fratele, iar destinul omenirii să fi avut o turnură mai puţin nefericită.

Nici măcar nu trăim în aceeaşi realitate. Fără a o şti, fiecare trăieşte în povestea lui sau a ei. De obicei, poveştile sunt trăite, fără comentarii. Uneori captivante, alteori nu prea, ele nu lasă loc înţelegerii sau mărturisirii.
Trăindu-şi povestea, nimeni nici măcar nu-şi dă seama că este exact în mijlocul ei. Cel ce înţelege, devine, în cel mai rău caz, personajul unei piese de teatru şi povestea se scrie direct în mintea lui de o mână necunoscută, definindu-i opiniile, deciziile, comportamentul şi caracterul. În cel mai bun caz, omul şi-o scrie singur, hotărând asupra întregii poveşti şi, mai ales, asupra sfârşitului. Ahile, Beowulf, Iisus, Ghandi, Socrate, Hamlet. Atunci, nu mai e o piesă, ci un mit.