Cer senin deasupra Atlantidei (14)
Joi, 336 decembrie
Realitatea colcăie. La o primă vedere totul este static. Realitatea zace într-o evidentă imobilitate – casele, norii, copacii, soarele sau luna, însă totul este doar o aparenţă. De vină este privirea care alunecă rapid şi indiferent peste lucruri, privirea fugitivă şi puţin atentă care alunecă peste linii, culori, volume şi dimensiuni. Poate nici nu remarcă volumele. Poate doar dimensiunile sau, eventual, petele de culori împrăştiate fără nici o logică peste volumele înfăşurate în sârma liniilor de contur. Doar încetinindu-mă pot să curg împreună cu norii şi să foşnesc ca şi copacii, iar dacă m-aş putea racorda la mişcarea soarelui, aş atinge, simultan, cel mai autentic satori.
Magia rezoluţiilor mari echivalează cu cel mai apofatic misticism, deoarece învaţă a vedea vidul. Echivalează cu îndepărtarea ambalajului. Învaţă savoarea privirii absente, învaţă a vedea nimicul care este cu N mare şi care Este într-o măsură incomparabil mai prezent decat orice mi-aş putea închipui. Imaginea lumii este o metaforă care se naşte din scânteierile intermitente de la periferia câmpului vizual. Privesc înspre ceva fără a vedea şi obiectul îşi pierde chipul. Imaginea fuge de pe realitate, iar fulguraţiile scânteietoare invadează întreg câmpul vizual şi totul explodează într-o fierbere incontrolabilă care mă înghite.
(din volumul „Territoria”)
Realitatea colcăie. La o primă vedere totul este static. Realitatea zace într-o evidentă imobilitate – casele, norii, copacii, soarele sau luna, însă totul este doar o aparenţă. De vină este privirea care alunecă rapid şi indiferent peste lucruri, privirea fugitivă şi puţin atentă care alunecă peste linii, culori, volume şi dimensiuni. Poate nici nu remarcă volumele. Poate doar dimensiunile sau, eventual, petele de culori împrăştiate fără nici o logică peste volumele înfăşurate în sârma liniilor de contur. Doar încetinindu-mă pot să curg împreună cu norii şi să foşnesc ca şi copacii, iar dacă m-aş putea racorda la mişcarea soarelui, aş atinge, simultan, cel mai autentic satori.
Magia rezoluţiilor mari echivalează cu cel mai apofatic misticism, deoarece învaţă a vedea vidul. Echivalează cu îndepărtarea ambalajului. Învaţă savoarea privirii absente, învaţă a vedea nimicul care este cu N mare şi care Este într-o măsură incomparabil mai prezent decat orice mi-aş putea închipui. Imaginea lumii este o metaforă care se naşte din scânteierile intermitente de la periferia câmpului vizual. Privesc înspre ceva fără a vedea şi obiectul îşi pierde chipul. Imaginea fuge de pe realitate, iar fulguraţiile scânteietoare invadează întreg câmpul vizual şi totul explodează într-o fierbere incontrolabilă care mă înghite.
(din volumul „Territoria”)
0 comments:
Post a Comment