Territoria

În toate filmele cu spioni, fără nici o excepţie, toţi citesc ziare. Hm. Sau, cel puţin, totul arată ca şi cum preocuparea majoră nu ar fi neutralizarea taberei adverse, ci aflarea ultimului buletin meteo. Fie că este vorba despre Sean Connery, spionul, sau Louis de Funes, politistul, ziarul este atributul esential. Fie că nu prea au timp liber, fie că încă nu au aflat de existenţa cărţilor. Amândouă valabile. Ziarul pe post de paravan. Nimic mai mult. Ca un atribut a pudorii sau a unei curiozităţi disimulate. Un spion disimulandu-si pudoarea in spatele unui paravan. De aici decurge cu claritate faptul că spionii sunt analfabeţi, ceea ce explică preocuparea lor pentru tot felul de arme, bătăi, urmăriri spectaculoase, explozibil, femei cu picioare lungi, sâini bombaţi şi Războiul Rece. Însă... Putem judeca şi invers. Cu cât este mai serioasă cartea, cu atât este mai inofensiv cel care o citeşte. Astfel, parcurgerea distanţei de la lecturarea unui ziar până la Kafka, Faulkner şi Joyce, presupune o cuminţire treptată şi tot mai accentuată.
Altfel spus, presupune o demisionare certă din CIA sau KGB. Dacă aş fi fost spion şi aş sta la pândă cu ziarul în mână, în mod cert că nu aş fi rezistat să nu-l citesc, uitând cu desărârşire de „obiectivul” urmărit, iar dacă aş fi citit Dickens, Salinger sau Jules Verne, m-aş fi predat pur şi simplu CIA-ului sau KGB-ului, depinde în ce tabără aş fi fost, în speranţa că nu m-ar fi executat şi că în închisoarea de spioni ar exista o bibliotecă suficient de consistentă. Oricum, m-aş fi mulţumit şi cu foiletoanele lui Sven Hassel. Pe criminali i-aş închide într-o celulă izolată, dându-le o singură carte pentru cel puţin o lună. Să citească Henry James, Virginia Woolf sau William Styron pe săturate. În special pe William Styron şi anume „Alegerea Sofiei”. Şi încă de vreo două-trei ori consecutiv. Sau, poate, Thomas Wolfe. Nu ştiu cărţi mai groase decât ale lui. Sau, poate, Umberto Eco? Da, pentru spărgătorii de bănci, să înveţe până în pânzele albe măiestria decriptării şi asta direct din „Pendulul lui Foucault”. Şi cât mai multe lecturi. Cu voce tare şi apoi pe dinafară. Pasaje cât mai lungi. Din nou şi din nou. Până nu li s-ar aprinde în ochi scânteia pasiunii pentru vorbirea şi scrierea frumoasă. Împinsă până dincolo de obsesie şi manie, deoarece puterea impregnativă a re-lecturii este bine cunoscută mai ales de către chiriaşii carcerelor militare şi nu numai. „Crima şi pedeapsa” aş folosi-o pentru recidivişti. „Robinson Crusoe” ar merge pentru recuperarea condamnaţilor pe viaţă. Jefuitorii ar studia din „Mizerabilii” lui Hugo, mai ales povestea candelabrelor, iar escrocii şi-ar însuşi cuvânt cu cuvânt „Maestrul şi Margareta” de Bulgakov, mai ales pasajele cu Voland în ipostazele lui de răzbunător. Nu ar ieşi de acolo decât după ce ar fi învăţat-o pe din afară. Atunci, închisorile ar deveni biblioteci în care deţinuţii mânaţi de curiozitate s-ar „citi” unii pe alţii, ar lega relaţii trainice cu purtătorii romanelor preferate, exact ca în „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury, bandele s-ar dizolva de la sine, iar această „ciumă” a lecturii ar avea consecinţe fatale pentru o singură instituţie de pe lumea asta care ar fi Poliţia, desfiinţată pe motiv de  dispariţie a obiectului muncii.