Territoria

Surprinzător şi paradoxal, însă cicatricea amplifica imaginea unui zâmbet ascuns, care imediat urma să apară pe buze. Mă simţeam continuu ca în clipa dinaintea unui zâmbet şi o priveam pe mama fiind gata fermecat de bucuria care urma imediat să-i lumineze chipul. Semnul era într-o totală conformitate cu caracterul şi temperamentul ei.
O completa şi o continua într-un mod surprinzător de firesc. Îi şi scotea în evidenţă un fel de vulnerabilitate, deoarece cred că o cicatrice la vedere într-un prim moment asta şi înseamnă. Şerpuirea acvatică a curgerii prindea viaţă atunci când mama începea să vorbească, iar sonoritatea vocii substituia ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie clipocitul timid al apei. O priveam cum vorbeşte şi urmăream dansul subtil, arcuit, al firului-filigran de pe faţa ei. Senzaţia devenea şi mai puternică atunci când ne plimbam pe malul Nistrului, vorbind despre toate şi despre nimic. Râul avea vocea mamei şi i-o atribuiam printr-o translaţie spontană a modului în care îi receptam cicatricea. Oricând privesc poze cu ea, caut mai întâi cicatricea. Întotdeauna o regăsesc acolo, la locul ei. Şi abia în următoarea clipă aud râul a cărui curgere are vocea mamei.

(din volumul „Territoria”)