Cer senin deasupra Atlantidei (7)
(aceeaşi zi)
Cuvintele trăiesc prin aerul pompat din plămâni, sufocându-i şi răpindu-le energia. Cuvintele muşcă lacom şi cancerigen din preconştienţa mea prenatală în care exist invizibil, precorporal şi preidentitar. Accept răul necesar şi încerc, fără prea mult succes încă, să învăţ telepatia. Poate că „intimitate” înseamnă această stare prenatală în care pluteşte mintea cu gândurile ei cu tot. Poate că „intimitate” înseamnă însuşi faptul că sunt singurul care poate privi, oarecum dintr-un punct plasat undeva deasupra minţii, la luminile nocturne ale oraşelor de pe propriul meu creier.
Stau în staţie, aştept troleul şi privesc la oamenii care poartă în craniile lor câte o planetă scufundată într-o noapte plină de zbenguitul licuricilor de neon şi de zumzetul aproape inaudibil pe care-l produce lumina gândurilor alunecând de-a lungul nervilor arcuiţi în intensitatea producătoare de conştiinţă. Un cârd întreg de planete aşteaptă împreună cu mine sosirea troleibuzului, altele trec pe lângă mine şi imaginez tot felul de arabescuri ezoterice pâlpâind ca nişte mandale, niciodată aceleaşi, pe creierele din jurul meu. Chiar şi în stradă mă simt destul de intim, deoarece sunt singurul care, chiar dacă nu le vede, ştie că ele există şi pâlpâie în întunericul intimităţii fiecăruia. Vine troleul, ne înghesuim cu toţii înlăuntru şi sentimentul de intimitate se amplifică surprinzător de mult. Arunc priviri pline de curiozitate la capetele din jurul meu, însă privirile oamenilor sunt mai degrabă nişte „faruri stinse”. Mă năpădeşte însă un extrem de intens sentiment de înfrăţire, deoarece stăm „cap la cap” şi am sentimentul că maşina este plină până la refuz de capete fără trup, dar şi fără chip, însă ştiu că în interior fiecare poartă câte o noapte luminată doar a lui.
(din volumul „Territoria”)
Cuvintele trăiesc prin aerul pompat din plămâni, sufocându-i şi răpindu-le energia. Cuvintele muşcă lacom şi cancerigen din preconştienţa mea prenatală în care exist invizibil, precorporal şi preidentitar. Accept răul necesar şi încerc, fără prea mult succes încă, să învăţ telepatia. Poate că „intimitate” înseamnă această stare prenatală în care pluteşte mintea cu gândurile ei cu tot. Poate că „intimitate” înseamnă însuşi faptul că sunt singurul care poate privi, oarecum dintr-un punct plasat undeva deasupra minţii, la luminile nocturne ale oraşelor de pe propriul meu creier.
Stau în staţie, aştept troleul şi privesc la oamenii care poartă în craniile lor câte o planetă scufundată într-o noapte plină de zbenguitul licuricilor de neon şi de zumzetul aproape inaudibil pe care-l produce lumina gândurilor alunecând de-a lungul nervilor arcuiţi în intensitatea producătoare de conştiinţă. Un cârd întreg de planete aşteaptă împreună cu mine sosirea troleibuzului, altele trec pe lângă mine şi imaginez tot felul de arabescuri ezoterice pâlpâind ca nişte mandale, niciodată aceleaşi, pe creierele din jurul meu. Chiar şi în stradă mă simt destul de intim, deoarece sunt singurul care, chiar dacă nu le vede, ştie că ele există şi pâlpâie în întunericul intimităţii fiecăruia. Vine troleul, ne înghesuim cu toţii înlăuntru şi sentimentul de intimitate se amplifică surprinzător de mult. Arunc priviri pline de curiozitate la capetele din jurul meu, însă privirile oamenilor sunt mai degrabă nişte „faruri stinse”. Mă năpădeşte însă un extrem de intens sentiment de înfrăţire, deoarece stăm „cap la cap” şi am sentimentul că maşina este plină până la refuz de capete fără trup, dar şi fără chip, însă ştiu că în interior fiecare poartă câte o noapte luminată doar a lui.
(din volumul „Territoria”)
0 comments:
Post a Comment