Cer senin deasupra Atlantidei (6)
Duminică, 122 mai
Gândirea este secvenţa prenatală a minţii mele. Ea trenează înlăuntru într-o prenatalitate întârziată, exact pe ultima ei secvenţă înaintea dezagregării entropice în realitatea agitată şi zgomotoasă din afară. Cred că este singura stare naturală a gândirii. Nu pot gândi cu voce tare. Gândesc însă într-o perfectă metaforă a sonorităţii, mai sonoră decât orice vocaliză sau urlet de care ar fi capabile corzile mele vocale, iar gândurile zburătăcesc aiurea prin pădurea firelor de înaltă tensiune ale reţelei neuronale, producând un freamăt ca de mii de aripi de fluturi.
Gândesc într-un mod oral. Este oralitatea absolută. Poate că alţii gândesc de parcă ar citi dintr-o carte. Nu ştiu. În acest sens sunt un primitiv amazonian. Atunci când gândesc, vorbesc cu mine însumi. M-a izbit din plin fotografia făcută din spaţiu a Terrei nocturne, deoarece punctiformităţile fosforescente unite între ele cu fire subţiri ale unui giuvaier textil de o indescriptibilă fineţe reproduceau exact ceea ce credeam eu a fi imaginea minţii mele. Cineva îmi furase ideea şi privind acea fotografie, mă uitam, de fapt, la propria mea minte. Îmi făcea plăcere gândul că mintea mea arată exact ca emisfera întunecată a propriei mele planete. Mintea mea este un corp astral ascuns în cutia craniană. Este o sferă plutind într-un întuneric pe care îl scaldă intermitent lumina de neon a descărcărilor bioelectrice pâlpâind de ambele părţi ale autostrăzilor neuronale. Dorinţa mea permanentă este să nu-mi nasc gândurile, chiar poate să nu mă fi născut, şi ea coincide chiar cu dorinţa gândurilor, care nici ele nu vor să se nască. Dacă mă gândesc bine, nici nu aş putea găsi vreodată o metaforă potrivită pentru stolul de balene înaripate care plutesc leneş, holografic şi multidimensional printre pliurile şi striaţiile circumvoluţiunilor. Din această cauză prefer să uzez cât mai rar de cezariana vorbitului, a hodorogelii sonore avortând hidraulic şi în jeturi intense şi scurte grămezi de gânduri eviscerate şi întinse pe nervurile rigide şi uscate, ca elitrele unui gândac tras în ţeapă, ale cuvintelor.
(din volumul „Territoria”)
Gândirea este secvenţa prenatală a minţii mele. Ea trenează înlăuntru într-o prenatalitate întârziată, exact pe ultima ei secvenţă înaintea dezagregării entropice în realitatea agitată şi zgomotoasă din afară. Cred că este singura stare naturală a gândirii. Nu pot gândi cu voce tare. Gândesc însă într-o perfectă metaforă a sonorităţii, mai sonoră decât orice vocaliză sau urlet de care ar fi capabile corzile mele vocale, iar gândurile zburătăcesc aiurea prin pădurea firelor de înaltă tensiune ale reţelei neuronale, producând un freamăt ca de mii de aripi de fluturi.
Gândesc într-un mod oral. Este oralitatea absolută. Poate că alţii gândesc de parcă ar citi dintr-o carte. Nu ştiu. În acest sens sunt un primitiv amazonian. Atunci când gândesc, vorbesc cu mine însumi. M-a izbit din plin fotografia făcută din spaţiu a Terrei nocturne, deoarece punctiformităţile fosforescente unite între ele cu fire subţiri ale unui giuvaier textil de o indescriptibilă fineţe reproduceau exact ceea ce credeam eu a fi imaginea minţii mele. Cineva îmi furase ideea şi privind acea fotografie, mă uitam, de fapt, la propria mea minte. Îmi făcea plăcere gândul că mintea mea arată exact ca emisfera întunecată a propriei mele planete. Mintea mea este un corp astral ascuns în cutia craniană. Este o sferă plutind într-un întuneric pe care îl scaldă intermitent lumina de neon a descărcărilor bioelectrice pâlpâind de ambele părţi ale autostrăzilor neuronale. Dorinţa mea permanentă este să nu-mi nasc gândurile, chiar poate să nu mă fi născut, şi ea coincide chiar cu dorinţa gândurilor, care nici ele nu vor să se nască. Dacă mă gândesc bine, nici nu aş putea găsi vreodată o metaforă potrivită pentru stolul de balene înaripate care plutesc leneş, holografic şi multidimensional printre pliurile şi striaţiile circumvoluţiunilor. Din această cauză prefer să uzez cât mai rar de cezariana vorbitului, a hodorogelii sonore avortând hidraulic şi în jeturi intense şi scurte grămezi de gânduri eviscerate şi întinse pe nervurile rigide şi uscate, ca elitrele unui gândac tras în ţeapă, ale cuvintelor.
(din volumul „Territoria”)
0 comments:
Post a Comment