Oleg si viata de dupa moarte (20)
A venit Petru, proprietarul, în inspecţia lui obişnuită, parcă pentru a verifica dacă Oleg mai trăieşte. Nu sunt probleme cu chiria sau cheltuielile, însă privirea scrutătoare a omului trădează îngrijorare. Fără a pune întrebări, doar salutând scurt, omul intră direct în bucătărie, verifică frigiderul şi începe să scoată din pungi diverse pachete şi pacheţele, lapte, unt, ceapă, pâine. Scoate din frigorifer o bucată de carne şi o pune la dezgheţat. Îşi alege o cratiţă şi îl întreabă pe Oleg ce i-ar plăcea să mănânce. „Pilaf”, spune Oleg, „... pilaf cu carne, aşa cum îl făcea mama...” şi pleacă înapoi în sufragerie unde se aşează pe scaun şi îşi aprinde o ţigară. Vocea din mintea lui îşi reia povestea exact de acolo unde fusese întreruptă. „... viaţa este ceea ce se întâmplă în intervalul de timp prins, ca într-o menghină, între acum şi cimitir.” Zgomotele din bucătărie încetează şi Petru intră în sufragerie, se aşează lângă Oleg şi îşi aprinde şi el o ţigară. „Să mă bată Dumnezo’”, spune, „iar am fost la lăutari şi curve...”. Tace. Tac amândoi. Kerosen răscoleşte ceva la balcon foşnind prin sacii şi pungile aruncate vraişte pe acolo. „... nu mai poţi trăi aşa, băiete... ai să te prăpădeşti”. Camera se umple de mirosuri ispititoare venind din bucătărie şi de abia în acea clipă Oleg înţelege cât îi este de foame. „... ai să te prăpădeşti şi păcat de tine”, vocea lui Petru coboară aproape până la şoaptă. „Mă-ta nu te-ar fi vrut aşe...”. Dinspre om duhneşte a alcool şi probabil că urmează episodul cu mărturisirea aventurilor nocturne. Însă nu. „Îţi las cratiţa pe plită”, îi spune Petru, „... să mănânci c-oi veni mâine să verific”. Pleacă. Gândurile repornesc cu un scrâşnet ca de tramvai, iar banda magnetică a minţii este destul de uzată... pârâituri... paraziţi... porţiuni şterse... şi îi ia ceva timp să revină pe lungimea necesară de undă. „... Orice aş face, undeva mă aşteaptă un cimitir şi undeva există un loc în care nu mai există probleme. Adică, ele durează doar până acolo.” Privirea îi rătăceşte într-o inspecţie involuntară a golurilor negre din geamurile clădirii de peste drum. „... cel mai bun lucru de făcut în viaţa asta e să mori.” Podeaua începe să tremure. Porţelanurile îşi încep bocetul lor uzual şi de undeva de jos se aude un tramvai frânând zgomotos, iar Oleg îşi simte aripile zmulse. Nimic nu o va reînvia. Va ramane acolo unde a fost ingropata. Tot aşa precum nimic nu o va aduce înapoi de oriunde şi cu oricine ar fi. Nu o mai vazuse de vreo doua luni dupa divort. „... trăiesc o viaţă care nu-mi aparţine şi care-i o nesfârşită aşteptare a momentului în care poţi săvârşi o faptă bună. Singura, de fapt. Şi nu o săvârşeşti, ci pur şi simplu ţi se întâmplă.” Kerosen i se urcă pe genunchi. Miaună privindu-l în ochi, iar când îşi primeşte mângâierea dorită închide ochii şi începe să toarcă.
0 comments:
Post a Comment