Territoria

Revelaţia a venit o dată cu lecturile din Sholom Aleihem şi, ulterior, din Bashewitz-Singer. O primă impresie era una de incoerenţă, incompletitudine, slăbiciune, cuminţenie şi neputinţă pe care o aveau personajele, creionate cu multă tandreţe, delicat şi sobru, nelipsind însă o anumită supleţe, inobservabilă la o primă abordare a textului, dătătoare de veridicitate. Mai târziu, după ce prinsesem gustul, m-am putut „alimenta” şi din  admirabila iresponsabilitate care marca personajele lui Saul Bellow – „Darul lui Humboldt” şi „Herzog”, John Updike – „Centaurul” sau ale lui Kurt Wonnegut – „Mama noapte” sau „Abatorul numărul cinci”, iar tot cumulul acestor calităţi atât de „feminine” oferea o rezoluţie cu atât mai mare asupra profilului personal „de profunzime” al personajului cu cât acesta „naufragia” permanent sub insuportabila presiune a realităţii.

Cărţi: (1) Luc Ferry – Învaţă să trăieşti (Tratat de filozofie pentru tânăra generaţie); (2) Sebastian A. Corn – Vindecătorul (re-lectură); (3) Marcel Detienne – Grădinile lui Adonis. Mitologia aromatelor în Grecia (re-lectură); (4) Jacques le Rider – Jurnale intime vieneze; (5) Lawrence Durrell – Labirintul întunecat (re-lectură); (6) René Girard – Minciună romantică şi adevăr romanesc (re-lectură); (7) Albert Béguin – Sufletul romantic şi visul (re-lectură); (8) Paul Bowles – Ceai în Sahara (re-lectură); (9) Sigmund Freud – Totem şi tabu (re-lectură); (10) Mitoş Micleuşanu – Organismecanisme (re-lectură, textul preferat – Melania, fata din vis).

La mirosul Greciei Antice am revenit destul de lent şi, cronologic vorbind, destul de târziu, conţinuturile acelor senzaţii din copilărie căpătând conotaţii nebănuite, deşi simple şi fireşti în substanţa lor. Mirosul însemna nemijlocire, iar sesizarea mirosului însemna că o apropiere suficient de intimă de emitent. Că era vorba de aroma unui parfum sau mirosul de transpiraţie, amândouă însemnau, pe lângă consemnarea prezenţei, o proximitate avansată, o distanţă suficientă pentru a întinde mâna şi a atinge. Simţeam o tot mai mare nevoie de proximitate, de intimitate care era, implicit, mirositoare. Iar în planul modelelor umane se întâmplă acelaşi lucru, deoarece nu îmi trezea nici o senzaţie olfactivă eroismul frust şi puţin alcoolic al lui Hemingway sau vigoarea adolescentină a lui London, obsesia de a fi „on the top” nu mirosea şi nu promitea o seducţie, ci mai degrabă o copleşire prin maniacala nevoie de a confirma continuu autosuficienţa validată prin depăşirea limitei, paranoica intensitate şi acea inexplicabila curiozitate de a-şi testa rezistenţa la rupere.

Lecturile, de obicei, fiind „mute” şi ţinând de o acustică imaginară, toate atributele sonore ale realităţii se transferau în virtual. Dialogurile între personaje sau reflexiile „mute” ale autorului se desfăşurau în regim de sonoritate imaginală, inaudibilă, însă până şi timbrul vocii personajelor îl simţeam şi îl auzeam, imaginea „sonorităţii” fiind într-un mod misterios determinată de specificul naraţiunii, nuanţele particulare ale detaliilor, de şirurile sinonimale sau atributive care construiau un personaj, o situaţie, un fenomen, un ambient, obiecte şi lucruri. Însă aceste taxinomii nu erau complete şi acceptam acest fapt, deoarece era evident că nu era vorba despre o realitate în sine, ci de una văzută de către conştiinţa autorului. Această privire „prin” mintea şi ochii „textierului”, deoarece textul cărţii era o consecinţă a contactului (real sau imaginar) cu o realitate, era la rându-i filtrată prin mozaicul conştiinţei mele şi a multitudinii de filtre şi „structuri” de selecţie. „Sonorizam” şi, bineînţeles, „plasticizam” şirurile de cuvinte din pagina scrisă. Însă asociind lectura profundă cu starea de transă, conştiinţa într-un mod neintenţionat aspira multitudinea stimuilor conjuncturali veniţi pe calea celorlalte simţuri.

Cărţi: George Steiner (Errata. O autobiografie), Françoise Dastur (Moartea. Eseu despre finitudine), Marcel Detienne (Grădinile lui Adonis. Mitologia aromatelor în Grecia), Lawrence Durrell (Labirintul întunecat – relectură; Mountolive – relectură; Tunc – relectură)

Muzică: W. A. Mozart – Zauberflöte (Flautul Fermecat); S. Rachmaninov, Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în re minor, op. 30 (reaudieri constante); R. Schumann, Concertul pentru violoncel şi orchestră în la minor, op. 129 (reaudieri constante); J. S. Bach, Fantezia cromatică şi fuga, BWV 903 (cu Glenn Gould, neapărat)

Relaţia cu filosofia scrisă în cărţi, deci cu filosofia scrisă a fost un eşec lamentabil. Pur şi simplu nu am reuşit să-mi formez o cultură filosofică citind cărţi de filosofie. Bruma de concepte, citate şi nume de filosofi nu-mi foloseşte şi, cred, nici nu-mi va folosi vreodată la ceva, atâta timp cât filosofie înveţi de la un maestru şi oricum într-un mod peripatetic sau, altfel spus, printr-o transmitere vie. Însă trăind într-o cultură autizată a scrisului, a tipăriturii, a caracterelor, a textului ca imagine şi a comunicării devenită doar un simulacru, cartea sau, mai bine-zis, lecturile, practica vie a cititului au fost o activitate eminamente salvatoare. Mă menţineam în umanitate citind. Mă socializasem doar prin lecturi, iar comunitatea „ascunsă” (în conştiinţa şi imaginaţia mea) şi omni-spaţio/temporală a persoanelor-personajelor-personalităţilor m-a găzduit cu multă empatie şi mi-a oferit un orizont de tipologii care a depăşit în infinite grade „oferta” realităţii obiective nemijlocite şi imediate.

Lecturile din Foucault le-am început în apă, într-o vană plină cu apă fierbinte. Relaţia cu stările „acvatice”, fierbinţi şi umede, făcea parte din aceeaşi plajă de stări în care intra şi olfactivul, tactilul şi gustativul, iar stând în acel hotel din Piatra-Neamţ timp de două săptămâni, nopţile mi le-am petrecut citind Foucault, una dintre lecturi începută şi încheiată într-o vană. Tot atât de acvatic fusese şi Kurt Wonnegut, al cărui „Abator nr. 5” îl citeam în paralel cu „Criza armoniei romantice în „Tristan şi Isolda” de Ernst Kurt, însă de această dată stând într-o vană din cartierul clujean Gheorgheni. Nu toate cărţile se pretau însă unei lecturi „acvatice”, precum nici intimitatea unei camere de baie nu putea fi definită decât prin existenţa unei vane încăpătoare, numai bună pentru o lectură.