Territoria

Lecturile, de obicei, fiind „mute” şi ţinând de o acustică imaginară, toate atributele sonore ale realităţii se transferau în virtual. Dialogurile între personaje sau reflexiile „mute” ale autorului se desfăşurau în regim de sonoritate imaginală, inaudibilă, însă până şi timbrul vocii personajelor îl simţeam şi îl auzeam, imaginea „sonorităţii” fiind într-un mod misterios determinată de specificul naraţiunii, nuanţele particulare ale detaliilor, de şirurile sinonimale sau atributive care construiau un personaj, o situaţie, un fenomen, un ambient, obiecte şi lucruri. Însă aceste taxinomii nu erau complete şi acceptam acest fapt, deoarece era evident că nu era vorba despre o realitate în sine, ci de una văzută de către conştiinţa autorului. Această privire „prin” mintea şi ochii „textierului”, deoarece textul cărţii era o consecinţă a contactului (real sau imaginar) cu o realitate, era la rându-i filtrată prin mozaicul conştiinţei mele şi a multitudinii de filtre şi „structuri” de selecţie. „Sonorizam” şi, bineînţeles, „plasticizam” şirurile de cuvinte din pagina scrisă. Însă asociind lectura profundă cu starea de transă, conştiinţa într-un mod neintenţionat aspira multitudinea stimuilor conjuncturali veniţi pe calea celorlalte simţuri.
Tactilul şi olfactivul, împreună cu celelalte simţuri, intrau într-un fel de „ecuaţie a învăţării” sau, altfel spus, o „învăţare a funcţionării”, ambele fiind implicate, sincretic şi simbiotic, într-o amplificare ghidată de resorturile mutaţiilor imaginare provocate de mişcările conştiinţei mele în interiorul subiectului narat în paginile cărţii. Realitatea era deja scindată într-un regim paralel, oarecum dihotomic de funcţionare într-o ordine a imaginii. Deţineam două seturi de simţuri şi două seturi de conştiinţe: unele pentru setul de stimuli concreţi, nemijlociţi prin faptul alterităţii lor şi, deci, grosieri şi altele pentru setul de stimuli subtili, mult mai eficienţi şi profunzi. Realitatea era una duală tot astfel precum duală era şi realitatea existenţei mele lingvistice – mă trezisem la conştienţă vorbind două limbi, româna şi rusa, fără a şti cum le-am „învăţat” –, iar existenţa în realitate şi în imaginaţie, care pentru mine nu era o irealitate, era la fel de simbiotică, deoarece semnificaţiile circulau liber între cele două intercondiţionându-se. Lecturile amplificau intuiţia unei realităţi pentru care realitatea imediată a simţurilor era doar una constitutivă. Imaginarea provocată de lecturi „îndepărta” şi distorsiona realitatea imediată, făcându-mă s-o văd „de jos”, dintr-o profunzime acvatică, ca şi de pe fundul unei ape şi supunând-o unei „refracţii” fantasmatice destul de intensă. Era o stare „ofeliană” sau „edeniană”, amândouă legate de înec, imobilizând fizicul în nemişcarea unui spasm fabulatoriu prelungit şi amplificând continuu senzaţia de profunzime, de adânc tot mai întunecat, estompând progresiv stimulii realităţii grosiere şi convertindu-i la starea unei omniscienţe sincretice în care fiecare dintre simţuri putea sta drept semn, funcţie sau sens pentru toate celelalte. Acolo în adânc apărea sentimentul Realităţii Profunde din care izvorau, de fapt, toate celelalte stări ale realităţii în calitatea lor de scenarii şi variante ale acestora, interşanjabile şi oricând înlocuibile cu altele, în funcţie de performanţele şi utilitatea lor. Până şi planul obiectiv era receptat drept una din variantele textuale ale stării de profunzime, iar lecturile se impuneau tot mai mult drept proceduri de menţinere a unui nexus – cordon ombilical – cu Realitatea Profundă. Într-un alt mod, lecturile reprezentau planul invizibil prin ale cărui „adâncuri”, sesizabile doar mental, secvenţele de discontinuitate ale realităţii obiective puteau fi puse în legătură. În unul din romanele sale Van-Vogt găsise şi conceptul potrivit – nexialism, iar lectura deveni la un moment dat o activitate profilactică de întreţinere a „tentaculelor” nexialiste în stare de funcţionare. Visarea, practica vie a audiţiei şi interpretării muzicale – mai ales improvizaţia şi citirea partiturilor simfonice –, dar şi lecturile erau un exerciţiu continuu de interpretare a unui joc – esoteric, mistic şi „psihedelic” – al semnificaţiilor unei realităţi tot mai vizibilă prin „faliile” de discontinuitate ale realităţii imediate. Titlul romanului „Insulele în ocean” de Hemingway devenea relevant în esenţă pentru realitatea obiectivă, împinsă tot mai mult înspre imaginea unei „insularităţi”, prin „rupturile” de discontinuitate tot mai „căscate” năvălind imaginile planului secund ale Realităţii Profunde, într-o revărsare tot mai „oceanică”, tot mai „inundatoare”. „Insularitatea” se scufunda înspre adânc, înspre profunzime şi înspre stabilitatea plasării sigure pe „fundul acvatic” al certitudinii.