Territoria

Lecturile din Foucault le-am început în apă, într-o vană plină cu apă fierbinte. Relaţia cu stările „acvatice”, fierbinţi şi umede, făcea parte din aceeaşi plajă de stări în care intra şi olfactivul, tactilul şi gustativul, iar stând în acel hotel din Piatra-Neamţ timp de două săptămâni, nopţile mi le-am petrecut citind Foucault, una dintre lecturi începută şi încheiată într-o vană. Tot atât de acvatic fusese şi Kurt Wonnegut, al cărui „Abator nr. 5” îl citeam în paralel cu „Criza armoniei romantice în „Tristan şi Isolda” de Ernst Kurt, însă de această dată stând într-o vană din cartierul clujean Gheorgheni. Nu toate cărţile se pretau însă unei lecturi „acvatice”, precum nici intimitatea unei camere de baie nu putea fi definită decât prin existenţa unei vane încăpătoare, numai bună pentru o lectură.
Multă lume citeşte în timpul excretării şi nici mie nu-mi este străină această plăcere, însă în paralel cu lecturile „acvatice”, practicam destul de intens şi lecturile „alimentare”, existând cărţi re-citibile mai ales la un prânz sau, senzaţie de-a dreptul delicioasă, la o cină. Fapt surprinzător, însă dimineaţa, la micul dejun, nu puteam citi, probabil din simplu motiv că încă nu mă trezeam suficient de bine la acea oră. Ori, scurtcircuitarea produsă între intensitatea lecturilor şi înfometare devenise o constantă a existenţei mele textuale şi în special nocturne. Flămânzeam deoarece citeam şi citeam alimentându-mă pentru a putea citi în continuare. Somnul nu era neapărat o parte obligatorie a programului. La un moment dat lectura definea frecvenţa momentelor de alimentare şi până şi sentimentul de saţietate fizică deveni ceva comparabil cu saţietatea „textuală”, mult mai consistentă, mult mai durabilă şi mai diversificată într-o infinitate de senzaţii „gustative”, deoarece, prin transfer, comestibilitatea şi digerabilitatea deveniseră, într-un mod normal, atribute ale lecturii şi ale hrănii. Suculenţa descrierilor alimentare din „Vara lui Dumnezeu” a lui Nikolai Şmeliov mă determinau într-un mod suficient de puternic să iau calea bucătăriei, indiferent de oră, iar ansamblurile taxinomice desfăşurate cu atâta generozitate ma aducea pur si simplu in pragul hipoglicemiei. Romanul „Peştele-Ţar” de Vladimir Astafiev împinse şi mai departe acest „hedonism” cvasi-sincretic pe care îl trăisem pentru prima oară după lecturi din scrierile lui Nikolai Leskov. Savoarea lecturii, a limbii ruse atât de mustoase şi „servită” cu atâta pricepere „culinară”, pătimaşele descrieri de-a dreptul alchimice ale gătitului şi mâncatului impusese o incapacitate aproape totală de a mai departaja ficţiunea de realitate. Pentru o destul de scurtă perioadă de timp răsfoitul cărţilor de bucate deveniseră un hobby întreţinut cu multă plăcere, nemaivorbind de relevarea unei inexplicabile pasiuni pentru colecţionarea de reţete culinare.