Ganduri in timpul ploii (4)
Îmi revine în memorie concepţia "vieţii netrăite" şi "vampirismul" asumat pentru a o suge din alţii. Acel om şi-o trăieşte instalându-se în vieţile altora. Exact aşa cum alţii se instalaseră în viaţa lui şi, conform relatărilor lui personale, a trebuit să se lase trăit făcând ceea ce i se spunea, gândind ceea ce i se sugera, mişcându-se pe direcţiile trasate cu stricteţe, ca şi cu un fel de "liniar", de către una sau mai multe voinţe exterioare, indiferent cât de binevoitoare sau deloc erau acelea. Viaţa reală şi-o trăia ca pe o recreaţie între ore, ascunzându-se ca într-o nişă pentru a-şi mai consuma câte o pasiune fugitivă, de obicei în camere închiriate cu ora pe la hoteluri cu puţine stele. Îşi asumase această renunţare la o existenţă completă şi se mulţumea cu firimitura de clandestinitate benevolă care şi era pentru acel om singura posibilitate de a-şi mai trage răsuflarea. Şi înapoi la "ore". La dragostea ameninţătoare şi în egală măsură pedepsitoare a părinţilor, a partenerului conjugal şi, poate, chiar şi a propriului copil. Şi înapoi la programul strict al prezenţei la domiciliu (că despre o femeie este vorba), fără absenţe nemotivate. Înapoi la cealaltă identitate.
Avea conştiinţa limpede că libertatea şi-o trăieşte într-o subterană. Într-o groapă întunecoasă. Doar atunci, departe de ochii scrutători ai rudelor şi binevoitorilor, se putea simţi ea însăşi. Chiar dacă tot un fel de "ea însăşi" era şi atunci când ieşea la lumină. Însă la un moment dat avusese revelaţia că, în fapt, amândouă părţile sunt nişte subterane bine protejate una de cealaltă. Păzite cu străşnicie şi o apuca o groază aproape incontrolabilă atunci când îşi imagina doar o eventuală "scurgere" de informaţii. Din subterana secretă a libertăţii personale înspre suprafaţa "radioactivă" a vieţii comunale. Nu a durat mult până şi-a dat seama că gropile deveniseră una singură. O groapă comună pentru amândouă existenţele pe care le ducea într-un mod, aş putea spune, aproape elegant. Însă la un moment dat şi-a dorit să iasă de acolo. Şi atunci a divorţat. Şi apoi a sperat. Şi din nou a divorţat. Şi din nou s-a trezit că speră şi s-a simţit ceva mai bine, însă fără a mai face greşeala de a-şi programa un al treilea divorţ.
Ceea ce pot să spun despre viaţa mea este puţin diferit, deoarece în continuare am senzaţia că port o haină străină, în ale cărei buzunare găsesc tot felul de obiecte pe care nu le pot recunoaşte drept ale mele. Nu le cunosc provenienţa şi nu le pricep utilitatea. Scot din buzunar o legătură cu chei, însă nu cunosc uşile pe care le-aş deschide cu ele. Chiar dacă aş ghici vreuna, din pură întâmplare, am intuiţia că nu ar fi uşa apartamentului meu personal. Parcă aş intra din plin la o zi de naştere şi instantaneu s-ar opri toate conversaţiile, muzica, râsul şi m-aş trezi cu o "panoplie" de feţe nedumerite, vădit surprinse sau chiar deranjate într-un mod cât se poate de vizibil. Mă simt ca într-o sală de cinematograf. Aşteptând începutul proiecţiei, însă nu se întâmplă nimic. Nici măcar lumina nu se stinge pentru mai multă intimitate. Şi atunci ceea ce numesc eu viaţă este încercarea de a-mi găsi o ocupaţie până începe vizionarea. Dar mă întreb cât de multe pot fi întreprinse într-o sală plină cu scaune. Şi imensitatea "cearceafului" alb al ecranului acoperind tot peretele din faţă.
În egală măsură se poate trăi într-o gară. Cu biletul cumpărat în mână, însă fără nici un tren căruia să se fi potrivit, exact ca şi o cheie la o uşă. Pierdut sau rătăcit în trafic sau din contră, încercând să cobor dintr-un avion, însă descoperind la vamă că paşaportul din buzunarul hainei nu-mi corespunde şi atunci sunt condus înapoi şi urmează un alt zbor înspre un alt aeroport şi întotdeauna cu aceeaşi speranţă că vameşii vor fi mai puţin vigilenţi. Deoarece chiar în spatele lor se vede Oraşul. Un loc în care trăiesc oameni, iar propria mea viaţa ar putea sau ar trebui să înceapă. Nu. Înapoi la ne-viaţa din avion sau tren, vapor sau autobus, la peroane pustii şi săli de aşteptare. Şi atunci ce rost ar avea să-mi fie frică de moarte? Că până în prezent am văzut că li s-a întâmplat doar altora. De obicei este ca un fapt divers. Corpuri inerte în sicrie din lemn. Sau din zinc, atunci când cadavrul era mult prea desfigurat. Alteori a fost dureros, deoarece îmi mureau martorii. Singurii care îmi puteau confirma că m-am născut. Că am doi părinţi şi un frate. Din astea. Fără ei, propria mea memorie se transformă într-o pură fantezie pe care o pot manipula oricum mă taie mintea. Deoarece nimeni nu mai poate să mi le confirme sau să le infirme. Pot gândi şi afirma orice. Şi ceilalţi mă vor crede. De obicei golul pe care-l lasă morţii în urma lor se umple treptat cu alţii. Alţi martori ai altor bucăţi de viaţă. Nu se va umple doar golul lăsat de plecarea părinţilor, propriii mei autori. Iar eu m-am simţit ca un golem fără rabin. Ca un Pinnocchio fără Gepetto. Ca un bagaj de mână rătăcit sau mai degrabă uitat într-o gară sau aeroport. Din nou, aeroport. Sub o impenetrabilă pătură de ceaţă. Şi toate zborurile anulate. Mă duc la bar şi-mi iau o cafea.
Să revin. Nu-mi poate fi frică de moarte, deoarece, conform tuturor evidenţelor, sunt viu. Când nu voi fi viu, voi fi iremediabil mort, adică ceva asemănător cu viaţa, însă într-o poziţie ortostatică, aparent adormit sau în comă, minus o grămadă de atribute şi însuşiri precum conştienţa, bătăile inimii, durerile de dinţi şi de cap, frustrări şi o altă listă de suferinţe, dar şi eventualitatea unor accidente, mai mult sau mai puţin benefice sau, din contră, neplăcute, grave, fatale. Însă cum să-mi explic starea de a nu fi nici una, nici alta? Adică, sunt un om aparent viu. Şi, evident, la fel de aparent, sănătos, precum şi binevoitor, comunicativ, cu sau fără simţul umorului, însă mie îmi vine mai degrabă să tac, să închid ochii şi dacă aş putea, nici măcar să respir.
To be continued...
0 comments:
Post a Comment