Territoria

Grecia Antică mirosea a vopsea tipografică. Era o carte cu coperţi de carton în galben şi cu un profil de atlet, stilizat după canonul vaselor greceşti, iar puterea impresivă a imaginii nu putea concura puterea mirosului, subordonându-i-se, intrând şi ea în ansamblul ecuaţiei olfactive. Era unul dintre primele contacte cu imagistica antichităţii greceşti şi, prin accident, contactul fusese unul olfactiv. Aveam cinci ani, o ştiam, şi într-un mod similar aveam certitudinea de a fi aflat cum mirosea Grecia Antică. Era un miros de o intensă prospeţime şi consistenţă, care creştea în putere cu atât mai mult cu cât înaintam în lectură înspre mijlocul cărţii şi deseori înainte de a reciti anumite capitole, deschideam pur şi simplu cartea şi-mi afundam faţa între pagini. Citeam de la patru ani „înghiţind” carte după carte, şi „gustam” lecturile cu atât mai intens cu cât mai bine memoram text după text într-un mod aproape spontan. Revelaţia puterii sugestive pe care o avea aroma cărţii, parfumul imaginilor, izul seducător al fiecărei pagini, recitită în căutarea unei noi nuanţe olfactive, toate amplificându-se progresiv la fiecare reluare a lecturii, instaurase o vrajă, o magie a participării, a accesului nemijlocit la o realitate vie a cărei autenticitate indiscutabilă o căpătam prin însăşi dovada şi concreteţea mirosului. Îl asociam incoştient şi direct cu imaginile personajelor, cu naraţiunea depănându-se lent şi relatând viaţa de zi cu zi a unui copil atenian, admiraţia cu care-şi privea fratele mai mare exersând la palestră şi pregătindu-se pentru concursul olimpic, fascinaţia dar şi nerăbdarea cu care copilul trăia, anticipat, venirea acelei zile în care bărbaţii familiei vor pleca la Jocurile panelene.

Mă interesa însă preistoria unui puzzle. A oricărui puzzle. Toate, de la cel mai mic până la un puzzle-gigant, aveau un destin comun, o sumă de etape implicită care conferea unui puzzle propria lui istorie. La început a fost doar o imagine, o fotografie alb-negru sau color, deşi mi-ar fi plăcut mult mai mult să fie în sepia. Apoi a fost maşina de ştanţare, special destinată – SpeţNaz – pentru laminarea imaginii, desfolierea ei în zeci, sute sau chiar şi mii de fragmente. Însă nu maşina ar fi importantă, ea încarnează doar energia brută necesară apăsării până peste limita de rezistenţă a cartonului. Este o presă, cu lame, cuţite, tăişuri.

Cărţi: Lawrence Durrell – Cvartetul din Alexandria (Justine (1957) + Balthazar (1958) + Mountolive (1959) + Clea (1960))

Filme: Angel Heart (1987, Alan Parker) + Pi (1998, Darren Aronofsky) + Prospero’s Books (1991, Peter Greenaway)

Cântăreţi: Mireille Delunsche (soprano) + Dmitry Hvorostovski (bariton)

Cerul rămăsese neterminat. Era plin de găurile pieselor lipsă. Era ca un cer împuşcat. Îl las aşa deoarece nu mai rezist nici măcar la ideea de a face puzzle. Mă mulţumeam cu cât reuşisem să fac. Măcar partea pământeană era în totalitate încheiată. Mă uitam la întreg ansamblul catedralei din Zagorsk şi îmi imaginam corpurile albe ale clădirilor crescând din pământ, eliberându-se de el, ca nişte submarine care toate, în grup, iată, ieşind din submersia milenară, din ascunzişul sau spaţiul unui surghiun, exilate în Gulagul unui GPU ceresc, pornesc într-o maiestuoasă evadare, lentă, un milimetru la un secol, înspre ceruri. Evadează într-un mod insesizabil chiar şi la o privire mai atentă. Evadează înspre lumina uneia sau mai multor stele. Îmi imaginez întreaga câmpie rusă ca o întindere cu pământul crăpându-se şi din el răsărind, ca rachete balistice ţintind cerul din adâncul unei puzderii de silozuri subterane, într-o derulare mult încetinită a ivirii, mai întâi crucile cu sclipirea lor timidă, apoi cupolele împingând glia untoasă în lături cu vârtoşenia rotunjimilor aerodinamice ale „cepelor” curbate în formă de coif mongol, împingându-le tot mai în lături pentru a elibera cale şi loc pentru corpul alb, dens, de fecioară-femeie, al clădirii zidite în albul lăptos şi imaculat, împrumutat direct din aluatul puhav al norilor.

(din volumul „Territoria”)

În toate filmele cu spioni, fără nici o excepţie, toţi citesc ziare. Hm. Sau, cel puţin, totul arată ca şi cum preocuparea majoră nu ar fi neutralizarea taberei adverse, ci aflarea ultimului buletin meteo. Fie că este vorba despre Sean Connery, spionul, sau Louis de Funes, politistul, ziarul este atributul esential. Fie că nu prea au timp liber, fie că încă nu au aflat de existenţa cărţilor. Amândouă valabile. Ziarul pe post de paravan. Nimic mai mult. Ca un atribut a pudorii sau a unei curiozităţi disimulate. Un spion disimulandu-si pudoarea in spatele unui paravan. De aici decurge cu claritate faptul că spionii sunt analfabeţi, ceea ce explică preocuparea lor pentru tot felul de arme, bătăi, urmăriri spectaculoase, explozibil, femei cu picioare lungi, sâini bombaţi şi Războiul Rece. Însă... Putem judeca şi invers. Cu cât este mai serioasă cartea, cu atât este mai inofensiv cel care o citeşte. Astfel, parcurgerea distanţei de la lecturarea unui ziar până la Kafka, Faulkner şi Joyce, presupune o cuminţire treptată şi tot mai accentuată.

Focalizându-mă pe o anumită porţiune a imaginii, ceea ce părea a fi unitar şi omogen  exploda în nenumărate nuanţe, texturi, suprafeţe şi planuri perspectivale pe care nu le-aş fi bănuit vreodată existente acolo. Se îngrămădeau toate acolo, unele în celelalte, înghesuite şi încolăcite în bucle care se desfăşurau cu atât mai mult cu cât mai mult mă concentram să integrez întreaga imagine în mintea mea. Îmi dădeam seama că toate astea se ascundeau în spatele neatenţiei mele ignorante, al inconştienţei cu care scrutam, în rafale fugitive şi  indiferente, o realitate ale cărei  resturi nereceptate aşteptau, cu răbdare şi îngăduinţă, să le pătrund până în adâncime înţelesurile, contururile, formele, culorile. Stăteau la coadă aşteptând privirea justă care le-ar fi putut aspira, una care m-ar fi făcut capabil să le receptez prezenţa. Alunecam de fapt peste imaginea lumii şi mă miram, la rându-mi, cât de grăbită, indiferentă, ignorantă şi sterilă este, fără a-mi fi dat seama cât de grăbit, indiferent, ignorant şi steril eram eu însumi. Foarte încet şi greu ajunsesem la ideea că lumea ni se dă toată, în totalitatea tuturor fenomenelor ei constitutive, şi este doar problema conştiinţei de a realiza o pătrundere „defoliantă” prin cât mai multe straturi ale acesteia. Capitulasem în faţa cerului. Îl lăsasem neterminat, „găurit” din cauza pieselor lipsă şi a unei răbdări insuficiente pentru a le fi „astupat” cu fragmentele potrivite. Lăsându-mă înfrânt, îmi întorsesem atenţia înspre partea pământeană a imaginii.

(din volumul „Territoria”)

Dintr-o pură inconştienţă cumpărasem un puzzle. O făcusem spontan şi într-un fel inocent, fără a fi dorit acea cutie aşa cum îţi doreşti un lucru pe care ţii neapărat să-l cumperi. Ajuns acasă, am stat o bună bucată de vreme cu acea cutie în faţa mea ca să înţeleg de ce am cumpărat-o. Negăsind nici un răspuns, am desfăcut-o pur şi simplu şi chiar dacă în viaţa mea nu făcusem aşa ceva, m-am gândit că cea mai bună soluţie ar fi să încep pur şi simplu să refac, piesă cu piesă, imaginea de pe coperta cutiei. Era o reprezentare a catedralei din Zagorsk şi cea mai mare problemă s-a dovedit a fi cerul. Un cer deasupra Rusiei. Sau poate, cum spunea Andrei Bitov, un cer deasupra Troiei, sub care se adăpostea însă o catedrală pravoslavnică.

(din volumul „Territoria”)

Joi, 336 decembrie

Realitatea colcăie. La o primă vedere totul este static. Realitatea zace într-o evidentă imobilitate – casele, norii, copacii, soarele sau luna, însă totul este doar o aparenţă. De vină este privirea care alunecă rapid şi indiferent peste lucruri, privirea fugitivă şi puţin atentă care alunecă peste linii, culori, volume şi dimensiuni. Poate nici nu remarcă volumele. Poate doar dimensiunile sau, eventual, petele de culori împrăştiate fără nici o logică peste volumele înfăşurate în sârma liniilor de contur. Doar încetinindu-mă pot să curg împreună cu norii şi să foşnesc ca şi copacii, iar dacă m-aş putea racorda la mişcarea soarelui, aş atinge, simultan, cel mai autentic satori.

Cărţi: Herman Hesse (Siddhartha) + William Gibson (The Gernsback Continuum)

Coregrafi: Edouard Lock

Muzică: Emerson, Lake & Palmer (Pictures at an exhibition, 1970) + J. S. Bach (Variaţiunile Goldberg, cu Glenn Gould, pian şi/sau Keith Jarett, harpsichord) + Rick Wakeman (Lisztomania, 1975) + King Krimson (Discipline, 1983)

Pur şi simplu 228 august

În minte nu există timp şi nici legile gravitaţiei nu mai funcţioneaţă acolo la fel ca oriunde. Mai bine zis, nu mai funcţionează deloc. Gropile comune ale minţii mele sunt pline cu ceasornicari decedaţi prin sinucidere de prea multă inutilitate. Poate de aceea visez că zbor, deoarece doar în somn pot scăpa de greutate, iar în această noapte din nou am zburat deasupra unui râu. Permanent zbor deasupra aceluiaşi râu, iar atunci când zbor nu mă interesează cauza căderii merelor perpendicular pe suprafaţa pământului. Nici treaz fiind nu mă gândesc la aşa ceva.

Miercuri, 208 iulie

Mintea nu are anotimpuri sau, dacă le are, ele sunt altfel decât în realitatea din afara mea. Cuvântul este inventat pentru toamna sau primăvara copacilor, adică este vorba despre meteorologie, iar în minte, ştiu sigur, nu poate fi vorba despre aşa ceva. Pentru anotimpurile minţii mele încă nu s-au inventat cuvintele potrivite.

Regizori: Alexandr Sokurov („Mother and son” – „Mama şi fiul”) + Andrei Tarkovski („Zerkalo” – „Oglinda”) + Andrei Khoroshev („Научная секция пилотов” – „Departamentul ştiinţific al piloţilor”)

Filme: „Henry & June” + „Julie & Julia” (în atenţia bloggerilor)

Coregrafi: Jiri Kylian + Marie Chouinard

Cărţi: Jules Verne („Otkritie Zemli” - „Descoperirea Pământului”) + Andrei Bitov („Professor simmetrii” - „Profesorul de simetrie”)

Sâmbătă, 291 octombrie

Trebuie să învăţ o sumedenie de chestii despre vremea din exterior. Trebuie să învăţ să ţin cont de ele. Trebuie să ţin minte că lumina face ca toate cele vizibile să se mişte, iar despre întuneric nici nu ştiu ce să spun, deoarece nu mai văd nimic. Iar dacă nu văd, am sentimentul că nici nu mai aud mare lucru. Despre minte pot să afirm însă că are gust şi este ca mierea.

Duminică, 292 octombrie

Am încercat în repetate rânduri să-mi ating mintea băgându-mi un deget în ureche. Prin nas nu credeam că aş fi avut vreo şansă de reuşită. Am făcut-o însă prin lateralele capului şi folosind toate degetele, în afara celui mare, care, evident, nu se potrivea intenţiilor mele explorative. Însă nu am reuşit să le înghesui până la adâncimea optimă, de contact.

Seriale: „Slings & Arrows” + „Angels in America”

Muzică: „Weather Report” („Heavy Weather”, 1977) + „Creedence Clearwater Revival” („Bayou Country”, 1969) + „Slayer” („Divine Intervention”, 1994)

Filme: „8 ½ woman” (Peter Greenaway) + „Dead Man” (Jim Jarmusch)

Cărţi: „Calea zen” (A. Watts) + „Abaddón, Exterminatorul” (E. Sábato)

Vineri, 194 iulie

Uneori îmi sesisez trupul ca o cuvă în care creşte un homuncul al nefiinţei. Moartea este şi ea ca învăţarea muzicii. Necesită repetiţii. Ritualul este simplu, însă asimilarea ideii necesită efort. Repet în fiecare seară, disciplinat, fără pauze în programul de antrenament. Profit de nevoia de somn pentru a exersa abandonul, despărţirea şi îndepărtarea de trup. Pentru a exersa moartea. Adormirea şi somnul ca un exerciţiu al morţii. Exersez, constant şi repetitiv, în fiecare seară.

Luni, 136 mai

Nu-mi place să muncesc. Să spun altfel. Nu-mi place să muncesc în aceeaşi măsură în care îmi place să citesc. Sau să improvizez în stilul muzicilor audiate sau analizate. Mai mult îmi place totuşi să citesc. Chiar mai mult decât să improvizez şi în orice caz, mult mai mult decât să muncesc. Aşadar, nu-mi place nici să învăţ, ceea ce nu înseamnă neapărat că nu-mi place să cunosc şi să aflu lucruri noi sau interesante. Cu atât mai puţin pot însuşi ceva sub imperiul necesităţii. Nu am înţeles şi nici nu voi înţelege vreodată sensul şi utilitatea muncii. Pur şi simplu nu ştiu la ce foloseşte, din moment ce nu implică pasiune, joc şi imaginare.

(aceeaşi zi)

Cuvintele trăiesc prin aerul pompat din plămâni, sufocându-i şi răpindu-le energia. Cuvintele muşcă lacom şi cancerigen din preconştienţa mea prenatală în care exist invizibil, precorporal şi preidentitar. Accept răul necesar şi încerc, fără prea mult succes încă, să învăţ telepatia. Poate că „intimitate” înseamnă această stare prenatală în care pluteşte mintea cu gândurile ei cu tot. Poate că „intimitate” înseamnă însuşi faptul că sunt singurul care poate privi, oarecum dintr-un punct plasat undeva deasupra minţii, la luminile nocturne ale oraşelor de pe propriul meu creier.

Cărţi: Philip K. Dick, Ubik + Cordwainer Smith, The Instrumentality of Mankind

Muzică: J. S. Bach, Variaţiunile Goldberg + D. D. Şostakovici, Simfonia nr. 15

Filme: Hunger (K. Deneuve + D. Bowy) + Blade Runner (H. Ford) +

Moi drug Ivan Lapşin (Prietenul meu Ivan Lapşin, A. Boltnev)

Duminică, 122 mai

Gândirea este secvenţa prenatală a minţii mele. Ea trenează înlăuntru într-o prenatalitate întârziată, exact pe ultima ei secvenţă înaintea dezagregării entropice în realitatea agitată şi zgomotoasă din afară. Cred că este singura stare naturală a gândirii. Nu pot gândi cu voce tare. Gândesc însă într-o perfectă metaforă a sonorităţii, mai sonoră decât orice vocaliză sau urlet de care ar fi capabile corzile mele vocale, iar gândurile zburătăcesc aiurea prin pădurea firelor de înaltă tensiune ale reţelei neuronale, producând un freamăt ca de mii de aripi de fluturi.

Sâmbătă, 113 aprilie

Corpul. Îl duc dintr-un loc în altul. Îl mut din dormitor în sufragerie, din bucătărie în baie. Îl spăl, îl hrănesc şi îi supraveghez fragilitatea. Invidiez muştele şi furnicile, păianjenii şi mai ales şopârlele. Dacă îmi tai o ureche, rămân cu ea în mână şi nu-mi va creşte una la loc. Unu-zero pentru şopârle. În cazul în care pierd un deget, îl pierd definitiv.

Actori: Juliette Binoche (“Bleu”) + Oleg Yankovsky (“Nostalghia”)

Filme: “Pillow Book” (2 bărbaţi + 1 femeie) + “Room in Rome” (2 femei + 1 bărbat)

Regizori: Peter Greenaway + Leni Riefenstahl

(aceeaşi zi)

Cimitirele trebuiesc mutate. Printre blocuri. În parcuri şi în pieţele publice. Nu ar mai scuipa nimeni pe jos, ca nu cumva să spurce vreun mormânt. Nu ar mai exista nici căcat de câine, împrăştiat cu atâta abundenţă peste tot. Subscriu. Ceea ce este valoros trebuie îngropat. Toamna carelienii îşi îngroapă hrana şi o lasă acolo la frăgezit până în primăvară, atunci când o dezgroapă şi o mănâncă. Putredă. Aşa le place mai mult.

Surprinzător şi paradoxal, însă cicatricea amplifica imaginea unui zâmbet ascuns, care imediat urma să apară pe buze. Mă simţeam continuu ca în clipa dinaintea unui zâmbet şi o priveam pe mama fiind gata fermecat de bucuria care urma imediat să-i lumineze chipul. Semnul era într-o totală conformitate cu caracterul şi temperamentul ei.

Luni, 365 decembrie

Nu ştiu nimic despre moarte. Ceea ce ştiu este că mor doar ceilalţi. Tot mor şi mor, şi mor fără a se mai opri o dată şi am sentimentul că toţi pereţii igrasioşi şi gardurile putrezite ale vieţii mele sunt tapetate cu necroloage. Propria mea generaţie a început deja să moară. Mor prietenii şi colegii de serviciu, mor cunoştinţe de-ale prietenilor şi rude de-ale cunoştinţelor; ştiu că vor muri până şi cei ce nu au murit încă.