Acasă, însă, surprizele începuseră din toaletă, unde obişnuia să stea până-i amorţeau picioarele de nu şi le mai simţea, deoarece îmbinând plăcutul cu utilul, se punea pe citit, transformând satisfacerea unei nevoi naturale în soluţionarea unei nevoi intelectuale. În majoritatea lor erau sf-uri, dar mai ales romane horror de Stephen King, deoarece frica se dovedea un sentiment extrem de purgativ, altfel spus, catartic. Îi plăcea să recitească romanul despre limuzina răzbunătoare şi când îl luă de pe raft, dintre paginile cărţii cu titlul „Christine”, îi căzu una din acele scrisori ascunse care începea cu următorul text: „Numele meu este Oleg...”. Sentimentul nu a fost unul de confort, deoarece nu te poţi simţi pe deplin relaxat în toaleta dintr-un apartament străin, în care proprietarul poate reveni din clipă în clipă. „Bine că măcar am aflat cum îl cheamă”, se gândi Oleg, ferm convins că propriul său nume este Alexei Bergmann.
Au urmat şi alte descoperiri şi treptat, Oleg a realizat că întreaga casă este înţesată cu scrisori ascunse peste tot şi care conţineau când descrieri, când amintiri sentimentale sau instrucţiuni comportamentale. Deasupra televizorului Oleg descoperă un portret, o faţă alungită cu un nas proeminent, cu doi ochi oblici, verzi, o cicatrice sub ochiul stâng, o gură cam mare, cu buze neregulate, strânse, păr sur, cu nuanţe de blond. Oleg îl studiază cu atenţie, însă privindu-se în oglinda din baie, descoperă că imaginea se aseamănă cu portretul. Şi atunci apare întrebarea, cine-i Oleg, cine este proprietarul numelui şi memoriei, amândouă închiriate, ca o maşină într-un aeroport. Se caută prin buzunare după chitanţă pentru parcare, însă găseşte doar scrisoarea care începe cu nişte cuvinte care doar amplifică toată bizareria: „... Меня зовут Олег...”.
0 comments:
Post a Comment