Nov 10, 2010

11:21 PM - , No comments

Oleg si viata de dupa moarte (12)

Îi era groază să privească pozele de la înmormântare. Îi era groază să intre la ea în dormitor. Mai precis, doar în dormitor, că ea se mutase în Cimitirul Central. Noaptea îi era groază când obiectele din casă începeau să trosnească într-un mod ciudat. Nu se temea de morţi. De morţii străini, care nu prea erau diferiţi de străinii vii. Atunci curajul ăsta se numea doar indiferenţă faţă de cei morţi, pe când faţă de cei vii era o simplă ignoranţă. Străinii nu lăsau urme şi nu aveau nici un miros, nici umbră.
Cel puţin în memoria lui Oleg, iar el ştia că oamenii, ca şi câinii sau pisicile, marchează teritoriul. Doar că o fac la modul afectiv şi nu folosesc stâlpi sau tomberoane, ci pe alţi oameni. Oamenii marchează oameni sau se lasă marcaţi. Atunci oamenii care nu lăsau urme şi umbre sau care nu puteau şi, mai ales, nu emanau afecţiune, erau, poate, mai periculoşi decât un cadavru, deoarece disimulau moartea mimând viaţa. Unul dinr-ăştia fusese propriul lui tată, a cărui moarte a corespuns momentului în care a încetat să simuleze ceva ce oricum îi fusese inutil pe tot parcursul vieţii. Se săturase să se prefacă sau, poate, înţelesese că mai onest ar fi pur şi simplu să moară.

0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)