Gânduri în timpul ploii (13)
Deschid ochii şi
înţeleg. Că trăiesc. Îi închid la loc şi parcă am murit. Îi redeschid şi
înţeleg din nou. Că viaţa, propria mea viaţă, este un accident, pe care într-un
târziu o accept ca pe un cadou providenţial (sa-i spunem aşa). Mă trezesc în
fiecare dimineaţă cu surpriza de a fi încă în viaţă. De a nu fi fost răpit de
un atac cerebral rebel care m-ar mătura pur şi simplu dintre cei vii. Lucrurile
sunt tot acolo unde le-am lăsat aseară. Cămaşa aruncată pe scaun. Peste
cravată, a cărei limbă se mijeşte timid de sub o mânecă. Sacoul în cuier.
Câteva cărţi pe masă şi un caiet deschis cu creionul zăcând pe o pagină cu ceva
notat indescifrabil. Jucăriile stau tăcute tot acolo, pe rafturi în faţa
cărţilor. Şi tot restul zilei consum din sentimentul de recunoştinţă că pot
cheltui din abonamentul prelungit, iată, pentru încă o zi. Fără nici un efort.
Fără să fi fost întrebat. Şi fără să mi se fi cerut acceptul. Ca un calup de
publicitate rătăcit printre minutele gratuite ale vieţii mele.
Atunci când mi se
termină porţia cotidiană de recunoştinţă, simt că mă ia somnul. Şi niciodată nu
ştiu dacă-i vorba despre un abonament sau un credit care îmi va fi (sau nu) prelungit
şi aşa şi adorm, cu sentimentul că s-ar putea să nu existe nici un mâine. Aşa
cum se va şi întâmpla într-un zi. Adorm cu sentimentul de a fi o cartelă telefonică.
Una cu numele meu înscris pe ea. Adorm ca în intestinele unui telefon furat şi
s-ar putea ca în timp ce dorm un cârd de degete să butoneze frenetic rafale de
numele până la epuizarea miliardelor de minute alocate. În final, sunt
constrâns să-mi asum propria existenţă ca pe o finitudine riscantă sau chiar ca
pe o fatalitate periculoasă. Ca sfârşitul unei simfonii. Ca sfârşitul unei
lecturi. Din când în când încerc să-mi imaginez o fatalitate blândă, ceva la
fel de absurd ca şi realitatea iertătoare. Sau necruţătoare? Nici nu ştiu de ce
îmi mai pun asemenea întrebări, din moment ce ştiu că este vorba doar despre
indiferenţă. Ideea mi se pare a fi la fel de comună, ca săpunul din maidanezi pe
care-l primeam la intrare într-o baie publică.
Prin viaţă
înaintez asumându-mi absenţa. Trebuie s-o fac măcar dintr-un bun simţ ca fiind
al nimănui, aşa cum sunt toţi oamenii. Punctul zero, limita inferioară de la
care devin în stare să încep o numărătoare. Oricare ar fi aceasta. Pot număra turme
de oi pentru a adormi. Pot număra ciorile de pe ramurile copacului din geam. Pot
număra bobiţele notelor de pe un portativ sau acordurile majore dintr-o sonată
pentru pian. Pot număra şosetele din sertarul cu lenjerie. Sunt destul de multe.
Pot număra orice îmi cade sub ochi. Nu pot număra doar minutele care îmi sunt
alocate. Acest fapt mă enervează din când în când, însă uit repede, privirea
sărindu-mi spre altceva. Întotdeauna înspre altceva.
Este mai simplu
să mă simt contor şi să fac liste. Cu neamurile. Pe care le agăţ, ca jucăriile
pe brad, într-un imaginar copac genealogic. Cu fostele iubite, care îmi fac
jurămite de dragoste eternă, fiecare în propria ei clipă a trecutului meu. La
nesfârşit. Ca de pe un disc zgâriat. Mai sunt şi liste cu foştii prieteni. Cu
oamenii pe care i-am cunoscut. Şi care au murit. Sau care au plecat. Pe care
i-am părăsit sau care m-au părăsit pe mine. Liste cu cărţi citite sau
inaccesibile, cu lucrări interpretate, cu mâinile sau doar în gând. Să mă iau
la competiţie cu propria memorie şi s-o forţez să-mi furnizeze filme de epocă
despre propriul meu trecut. Că despre viitor nu ştiu cum ar fi posibil.
Cai verzi pe pereţi. Viitorul meu, am
înţeles-o repede, arată ca o pictură rupestră. Cu cai albaştri, cerbi negri,
bizoni roşcaţi, capre, vaci sau rinoceri de diverse culori, însă predominând
carminul. Poate că alţii îl văd într-un mod diferit, însă viitorul meu este
astfel şi mă pot vedea acolo, pe peretele peşterii, fluturând ameninţător cu o
lancie în faţa unei turme de capre sălbatice. Acesta este viitorul meu
labirintic, cu nimic diferit de trecutul care se înşurubează, tot mai repede şi
la fel de labirintic într-un întuneric tot mai păstos. Liste labirintice, într-o asemănare cât mai fidelă cu labirintul prin care mă mişc cu un continuu sentiment de surpriză. Fără a putea decide ceva anume. Între ameninţările inconştientului şi realitatea haotică.
Fără nici o împăcare (sau
iertare de) cu sine şi fără un loc în lume. Din când în când câte o chirie. Din
când în când câte o speranţă, doar aşa ca un exerciţiu rememorativ. Speranţa că
voi putea găsi un adăpost. Măcar pentru o vreme. Sau voi putea adăposti eu
însumi o dorinţă, o pasiune, un vis. Trăiesc însă, cu o regularitate
implacabilă, plictiseala. Mă plictisesc progresiv şi cu atât mai repede cu cât
mai puternic reuşesc să doresc. Trăiesc cu convingerea clară că nu ştiu ce
vreau şi din când în când mă întreb dacă ar fi ceva de ştiut. Cum aş putea să ştiu
ceva despre ceea ce aş fi putut să fi vrut? Dorinţele, la fel ca şi viaţa, mi
se întâmplă ca un accident. Un accident cu o traiectorie imprevizibilă şi cu un
sfârşit impredictibil, amândouă, în orice caz, improbabile şi funcţionând
dincolo de orice idee de control sau stăpânire.
Aşa înaintez, constrâns
să uit trecutul cu preţul putinţei de a-mi imagina viitorul. Cu cât mai mult
uit, cu atât mai puţin reuşesc sa-mi imaginez. Rămân doar cu un prezent anonim
şi în egală măsură străin. Teribila libertate de a rătăci prin meandrele unui
labirint al determinării totale de care îmi dau seama din când în când, însă
uit la fel de repede şi merg mai departe. Tot mai des mă năpădeşte convingerea
că voi trăi cu atât mai mult cu cât mai mult voi reuşi să uit. Că durata
propriei mele existenţe depinde într-un mod direct de propria mea ignoranţă. Într-o
zi mă voi trezi fără a putea să-mi amintesc propriul nume. De abia atunci,
probabil, voi deveni etern. Şi voi răsfoi cu o nedumerire crescândă listele
inutile cu oameni, cărţi, imagini şi sunete, cuvinte şi lucruri.
Mult mai simplu
mi-ar fi într-un prezent prietenos, însă, evident, este vorba doar despre o
excepţie. Atunci încerc să mi-l imaginez ca pe unul ostil, mult mai frecvent,
însă mă scârbeşte banalitatea unui război perpetuu. Ameţitor este să-l resimt
tot mai intens drept unul străin. Un prezent fără datorie, obligaţii,
responsabilităţi. Libertatea teribilă de a mă simţi un anonim ignorant rătăcit
în indiferenţa propriei existenţe accidentale.
0 comments:
Post a Comment