Oct 31, 2011

10:21 PM - 10 comments

Misha Katz şi Dan Grigore - arta (c)rimei perfecte

Acest text îl consider ca făcând parte dintr-o categorie specială a textelor mele, pe care eu, într-un mod oarecum autoironic, o denumesc "golden classics". Am publicat aceasta cronica în revista clujeană "Tribuna", dar şi în paginile virtuale ale portalului de cultură Liternet (la adresa www.liternet.ro). Iar ceea ce a trebuit să descopăr a fost un paradox pe care încă încerc să-l înţeleg şi anume: cum se face că despre o interpretare proastă se poate scrie cu atâta elan şi implicaţie, iar despre una reuşită la modul evident nu sunt capabil, de regulă, să articulez nimic coerent şi convingător. Măcar pentru mine însumi. În acest sens, interpretarea muzicală devine o continuă provocare, iar textul cronicii pe care o postez aici stă drept dovadă concludentă că paradoxul enunţat mai sus funcţionează la modul totalmente implacabil. Concertul prezentat în cronică a avut loc în 5 mai 2006 (dacă îmi aduc bine aminte), iar cele întâmplate sunt relatate cu toată fidelitatea de care am fost capabil...

Citeste mai departe »

8:32 AM - , 10 comments

Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (5)

Mă identific cu freamătul care semnifică şi descopăr că există stări interioare alternative monologului verbal pe care îl menţin în permanenţă şi prin care îmi şi generez în fiecare clipă identitatea.
           
În altă ordine de idei o simfonie mahleriană devine pretextul unui dialog platonician, deoarece se poate la fel de bine realiza o scufundare în sunet, cum aş realiza scufundarea în nume prin straturile lui de semnificaţii.
           
Plasându-mă în interiorul operei muzicale tind să o resimt ca o permanenţă temporală, încep să resimt derularea ei temporală propriu-zisă doar ca exteriorizare particularizată a multiplelor ipostaze ale unui

ceva însingurat.

Citeste mai departe »

Oct 30, 2011

10:36 AM - , No comments

Ganduri ratacite despre arta greselii (4)

Variabilitatea continua a mediului in care traim stimuleaza la modul prioritar comportamente eronate (genul comic este construit la modul exclusiv pe aceasta idee). În esenţă, o viaţă întreagă existăm într-o realitate pe care nu reuşim s-o înţelegem, deoarece viteza ei de schimbare este mai rapidă ca a noastră. Alergăm după un tramvai fără nici o şansă de a-l ajunge vreodată. Ce se întâmplă, însă, atunci când gradele de "elasticitate" şi "şanjabilitate" ale mediului scad sub o anumită limită de toleranţă? Atunci când contextul devine tot mai rigid, limitând opţiunile şi coborând tot mai mult înspre limita inferioară a monotoniei? Evident, oamenii încep să-şi schimbe mobila, apartamentul, pleacă în alte oraşe şi ţări. Chiar şi partenerii de viaţă ajung, uneori, drept nişte consumabile, schimbate continuu după ce le expiră valabilitatea sau garanţia calităţii relaţionale. De unde această apetenţă pentru a petrece concediile în medii diferite decât cel uzual? Încărcarea bateriilor prin practicarea diversităţii şi alterităţii. 

Citeste mai departe »

Oct 29, 2011

11:22 AM - , No comments

Ocupanţii din ograda lu’ Gavril (6)

Între timp, cam pe la mijlocul unei zile de august a anului ’44, începu să se întunece şi peste tot se răspândi un vuiet ca de furtună. Numai că nu fulgera şi nici nu tuna, iar soarele fusese eclipsat de miile de bombardiere sovietice care se îndreptau pe deasupra satului Bardar direct spre Chişinău. Rezultatul acelor raiduri s-a văzut încă mult timp după, mai ales că spre seară, mai precis după apusul soarelui, nu se întuneca, iar pe cer în fiecare noapte apărea o lumină multicoloră, care se vălurea mai ceva ca o auroră boreală. Iată cum se face că spre sfârşitul lui august şi doar pe durata operaţiunii Iaşi-Chişinău, deasupra ogrăzii lu’ Gavril se instauraseră nopţile albe de o copleşitoare frumuseţe cum nu s-a mai văzut nici la Leningrad, nici la Murmansk şi nici, mai ales, la Kolîma.

Citeste mai departe »

Oct 28, 2011

7:49 PM - , No comments

Despre placerea si rutina scrisului (5)

5. Vi s-a întâmplat ca, odata ce ati publicat o carte, sa nu va mai placa, dupa un timp, sa n-o mai recunoasteti, sa regretati, poate, ca ati tiparit-o?

5. „Scriam textele pentru a nu ma mai recunoaste în ele”
Nu pot regreta nici macar erorile pe care le-am comis. Iar imperfectiunile pe care le remarc ulterior în textele publicate îmi trezesc mai degraba mila si compasiune fata de textul pe care în mod evident l-as perfecta. Ma înduioseaza anume prin aceasta fragilitate si vulnerabilitate pe care ar suporta-o oricare text. Ma sensibilizeaza aceasta „marginalitate” tot mai evidenta a unei scrieri care, în timp, îsi releva defectele. Ma sensibilizeaza si ma incita, ma potenteaza însasi aceasta responsabilitate, sa-i spun „paternala”, fata de fiecare rând scris, dar si o anumita vinovatie de a nu-I fi conferit consistenta suficienta pentru a rezista. Cred ca o singura carte ar putea fi scrisa-rescrisa la nesfârsit, oglindind în mod punctual evolutia textului interior care, odata incitat, capata propria viata si pentru care eu, în mod fals considerându-ma autor, devin un simplu purtator, suport si gazda în egala masura. Sunt doar „gura” prin care el, Textul, se rosteste pe sine. Sunt Mâna prin care el se scrie-rescrie într-un mod continuu.

Citeste mai departe »

Oct 27, 2011

8:42 PM - , 5 comments

Fragment din romanul încă fără titlu... (5)

Înviorarea de dimineaţă se termina până la urmă şi reflexul pavlovian educat în ani de zile îi şopteşte undeva într-un colţ al conştiinţei ceva asemănător cu nişte  sonorităţi de trompetă, ceva similar cu semnalul unui atac al cavaleriei lui Budionnîi.

Reporneşte radioul pentru a trăi un deja vu care nu intârzie să se şi intâmple. Trompeta tună sprinten semnalul familiar, iar o voce de copil, aceeaşi de când se ţine minte (oare cum îl menţineau pe copilul radiofonic la aceeaşi vârstă?), anunţă cu o nedisimulată voioşie începutul emisiunii „Dimineaţa pionierească” şi fără nici o pauză intra într-o descriere precipitată a deliciilor şi plăcerilor unei vacanţe minunate petrecute în „Artek”, super-prestigioasa tabără din Crimeea cu un nume atât de puţin rusesc şi sovietic, ci mai degrabă tătăresc. Acolo poţi ajunge dacă ai super-note la purtare şi învăţătură şi, în general, dacă eşti super-pionier, deoarece la Artek, tabără de importanţă unională, ajung doar super-pionierii cu adevărat sovietici şi nu numai sovietici, ci şi vietnamezi, cehoslovaci, cilieni, polonezi, cubanezi şi de prin alte părţi în care sovietele reuşise să pună piciorul.

Citeste mai departe »

8:23 AM - , No comments

Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (4)

Ce este jos este şi sus (Hermes Trismegistul), oglindindu-se reciproc, transcendenţele urcă şi coboară (Lucian Blaga), încingându-se o horă a entităţilor (Martin Heidegger), unde nu mai are nici un sens „susul” sau „josul”, „vectorii de transcendere” şi reprezentările sincreticului sucombă într-o graţioasă ineficienţă.
           
Care ar fi atunci consecinţele unei asemenea optici în sensul în care realitatea bachiană îmi sugerează noi grade de articulare înspre „suprema eficienţă” fiinţială, despre care îmi dau seama că am uitat cam prea multe…
           
Cum spune Thomas Nagel în viziunea sa introspectă asupra raţiunii: „Dacă te gândeşti puţin, interiorul propriei tale minţi e singurul lucru de care poţi fi sigur.” În acest fel pot găsi suficiente puncte de reper şi în realitatea unei relaţionări obiectivizante.

Citeste mai departe »

Oct 26, 2011

8:31 AM - , No comments

Despre eternitatea încăpăţânată, unchiul lui Hamlet şi inima de hârtie a doctorului Jivago (3)

Mi-am privit din nou ceasul . Deja era 17.77, ceea ce putea să însemne nu mai puţin (sau poate chiar mai mult) de două lucruri: primo, că deja de zece minute scriam imaginând verzi şi uscate şi secundo, că nici pomeneală să mă fi trezit din ceea ce mi se întâmplase şi care cu greu ar fi putut fi comparat cu un somn. Visam că adorm din nou. Pe o bancă dintr-un parc sau grădină, nu mai ştiu. Şi parcă priveam totul dintr-o parte şi vedeam cum din boscheţi apare cineva cu o fizionomie familiară, se înclină deasupra mea şi începe să-mi toarne ceva în ureche. Cred că era controlorul de bilete. De la teatru sau de la RATUC, nu mai ştiu. Aşa că mai întâi tresar violent şi apoi mă trezesc sau, am senzaţia că mă trezesc şi visez în continuare.

Citeste mai departe »

Oct 25, 2011

8:23 AM - , 2 comments

Fragment din romanul încă fără titlu... (4)

Nu-l incită deloc ideea unei sinucideri dis-de-dimineaţă, deoarece ziua, oricare ar fi aceea şi oricât de proastă până la urmă se dovedea a fi, promitea diverse lucruri, mai bune sau mai puţin bune şi unul dintre puţinele sentimente care-l mai ţinea în viaţă în afara urii era curiozitatea. Însă până la urmă, ura se dovedea a fi mai puternică, şi azvârlind plapuma cât colo, Alexei se ridică din pat, şi merge până la bucătărie, unde printr-o răsucire scurtă opreşte lătratul bestiei dezlănţuite şi pentru câteva clipe, scurte şi atât de puţine, trăieşte extazul deconectării totale, a liniştii în care redevenea capabil să-şi audă gândurile. De abia atunci năvăleşte spre el, prin pereţi, tavan şi podea, sunetul amplificat al radiourilor din apartamentele vecine, care începeau să transmită, în distorsiuni şi reverberaţii absolut aiuritoare, pulsând în ecouri multiple, emisiunea de gimnastică, următorul punct al programului radiofonic matinal, susţinută de către o voce energică de femeie care stând în faţa microfonului undeva la Moscova descrie într-un ton când poruncitor, când seducător, exerciţiul pe care întregul popor urmează să-l execute în sonorităţile unui pian de concert, mânuit, ce-i drept, cu multă pricepere în vecinătatea unui alt microfon plasat tot acolo, în studioul din capitala măreaţă şi mândră a unei ţări încă atât de adormită.

Citeste mai departe »

Oct 24, 2011

6:03 PM - , 1 comment

Ganduri in timpul ploii (2)

Ştergătoarele mătură parbrizul. Spală resturile zilei consumate parcă făcând loc pentru una nouă. Direct pe retină. Stânga-dreapta. Stânga-dreapta. Amândouă simultan şi nici nu reuşesc să clipesc până nu-şi încheie cursa. Stau aşa cu ploaia curgându-mi direct în întunericul minţii. Peste sunetul abia audibil al unui post de radio şoptind într-o limbă străină. Pleoapele zvâcnesc spasmodic, parcă lovindu-se surd una de cealaltă şi se deschid din nou. Stânga-dreapta. Geamătul surd al paletelor alungând somnul. Fără a se grăbi undeva. Stânga. Dreapta. Ca dinadins. Stânga. Încetinind tot mai mult. Dreapta. S-au mai dus două zile. Încă două. Stânga-dreapta. Te iubesc, mamă. Stânga-dreapta. Încă îţi mai pot auzi vocea. Muzica vocii tale.

Citeste mai departe »

9:59 AM - , 1 comment

Ocupanţii din ograda lu’ Gavril (5)

Singura fiinţă care-l mai vizita în nopţile mai întunecate era bunica, iar pe întreaga durată a războiului în care ruşii îşi apărau Patria, românii îşi recuperau integritatea Ţării, iar nemţii le violau pe amândouă cu o superioritate demnă de arienii ce erau ei, existenţa bunicilor mei s-a desfăşurat după scenariul unei existenţe nocturne. Ca şi consecinţă a vizitelor ei nocturne, nu peste mult timp, Maria deveni vizibil însărcinată cu un copil de-al lui Gavril, ceea ce însă nu puteau şti şi ocupanţii curţii virilului meu antecesor. Ori neremarcând prin preajma bunicii nici un bărbat, băieţii blonzi în uniforme sure trăgeau concluzii absolut aiuritoare despre misterioasa şi fantastica vitalitate a poporului sovietic, în orice caz mult superioară vitalităţii valkiriilor ariene pe care friţii şi hanşii ocupanţi ai curţii lu’ Gavril le lăsaseră acasă în patria lor de peste dealuri, râuri şi păduri, adică în ţara lui Goethe.

Citeste mai departe »

Oct 23, 2011

7:15 PM - , No comments

Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (3)

Ori, aleg o bijuterie mozartiană, al cărei fiecare sunet îl pipăi, îl mângâi, îl ador si îl cultiv până ajung ca acest sunet, acord, melodie, „stare sonoră” să devină o realitate audibila în sine. Atunci „Traumerei” de Schumann ori uvertura la „Zauberflöte”, „Serenada” lui Schubert ori Largo-ul beethovenian din sonata op.2, nr. 2 apare ca o realitate complexă, ca o suprarealitate ce ar tinde să substituie realitatea obiectivă. Nu aş face altceva decât să încetinesc derularea timpului subiectiv prin „dilatarea” lucrării muzicale în cauză, prin dilatarea conştiinţei mele asupra acesteia, prin saturaţia intelectului cu detalii structurale, fiecare dintre ele fiind simbolul unei stări specifice a realităţii mele interioare. Chiar şi cele mai mici inflexiuni de tempo sau dinamică, infinidezimalele  entităţi intonaţionale constituie atunci nişte realităţi plenare.

Citeste mai departe »

9:58 AM - , No comments

Despre eternitatea încăpăţânată, unchiul lui Hamlet şi inima de hârtie a doctorului Jivago (2)

     Era clar că adormisem, exact ca şi tatăl lui Hamlet, într-o grădină, deşi nu era vorba de nici o grădină şi nici otrăvitorul nu era de găsit prin preajmă, pitit după nişte boscheţi. Oricum, visam că dormeam în tihna unui luminiş şi îmi era cât se poate de bine. Nu aveam un frate trădător care să-mi fi furat soţia, care nici aia nu exista, şi să fi pregătit poţiunea pentru a mi-o fi turnat în ureche. Oricum aveam doar una singură bună de utilizare, pe când cealaltă, de rezervă, mi se blocase din cauza unui dop rebel de ceară. Nu corespundeam în nici un fel parametrilor lui Shakespeare. I-aş fi fost inutil. Cu bilet cu tot. Inclusiv cu urechile. Şi nici un fiu pe nume Hamlet nu avea de unde să existe. Deci, nici Ofelia nu s-a înecat şi poate mai trăieşte undeva ca străbunică fericită înconjurată de o droaie de copii.

Citeste mai departe »

Oct 22, 2011

8:11 AM - , No comments

Fragment din romanul încă fără titlu... (3)

În milioanele de bucătării din milioanele de apartamente, milioanelor de oameni li se spune scurt: „Gata cu somnul, nenorociţilor!” sau „La treabă, nemernicilor!”, depinde cine ce reuşea să desluşească. Îndemnul era suficient de puternic pentru a reuşi să-l transforme pe ascultătorul „Europei Libere” într-un deţinut supus, speriat, încolonat în şuvoiul de trupuri deversate prin gurile blocurilor-dormitoare înspre şcoli, uzine, fabrici, birouri, magazine, depinde unde îşi avea fiecare fixat locul detenţiei. Oricum ai lua-o imnul avea scopul de a te da afară din casă şi cât mai repede cu putinţă, iar „alarma” suna mai rău ca una antiaeriană atâta timp cât îl înfiora mai ceva decât ameninţarea unui bombardament şi în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, avea senzaţia că urma să se trezească nu la el în pat, ci după sârma ghimpată, într-un lagăr pierdut în taigaua înzăpezită.

Citeste mai departe »

Oct 21, 2011

8:04 PM - , No comments

Ganduri ratacite despre arta greselii

(din episoadele precedente)

Să revenim şi să ne întrebăm dacă ne-a trecut vreodată prin cap că de la bun început suntem concepuţi într-un mod perfect. Mai mult, fiecare dintre noi prezintă o formă particulară şi de aceea atât de preţioasă a perfecţiunii. Chiar această alteritate şi reprezintă cea mai incitanta parte a jocului pâna în momentul în care, în fapt, ni se dă de înţeles că suntem suspecţi de a fi imperfecţi prin raportare la o sumedenie de sisteme de evaluare, toate orientate nu înspre relevarea perfecţiunii, ci exact invers, înspre relevarea incoerenţei sau, poate, şi mai rău – stimularea comportamentului eronat care şi este, pâna la urmă, obiectul muncii oricărui sistem educativ. Cred că nu ar mai fi cazul să lămurim sintagma "sadismul profesoral", pedeapsa ca formă de convingere şi violenţă ca energie formativă. Fără subilităţi. E mai bine că-i mai simplu. Chiar dacă şi mai grosier. Însă atât de eficienţă în pavlovianismul ei nedisimulat. Fără această ipoteză ar dispărea tot ceea ce Michel Foucauld a studiat cu atâta minutiozitate, adică, spitalele, clinicile psihiatrice, închisorile şi de ce nu, aş adăuga eu, grădiniţele de copii, şcolile, taberele de pionieri, lagărele de concentrare şi exterminare… a "suspecţilor", "eronaţilor" şi, evident, "greşiţilor" de tot felul. În realitate nu suntem educaţi, ci, mai degrabă, re-educaţi, ca la Piteşti sau în Gulagul stalinist, dezvăţaţi de sentimentul perfecţiunii, considerat a fi ignoranţă infantilă.

Citeste mai departe »

8:19 AM - , 3 comments

Fragment din romanul încă fără titlu... (2)

Nimic nu prevesteşte, însă, dimineaţa, multe dintre dimineţile care au urmat, când la aceeaşi oră fixă se trezeşte cu aceeaşi spaimă săgetându-i visele.

Deschide ochii, priveşte tavanul de deasupra lui şi-şi simte ura deja curgându-i prin vene, una care porneşte să-l umple atunci când radioul pironit deasupra frigiderului din bucătărie scoate prin emiţătorul prăfuit o tuse tuberculoasă, pe care, însă, n-o încheie cum ar fi fost normal cu o flegmă, ci o încununează cu mugetul prelung al unui început de imn. Statul îşi trezeşte poporul la treabă, iar Corul Armatei preia acel muget, scandând entuziast şi victorios despre „Uniunea inviolabilă a republicilor independente”.

Citeste mai departe »

Oct 20, 2011

1:23 PM - , No comments

Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (2)

Atunci de ce nu aş putea trăi permanent în muzică? De ce nu aş accepta un „naufragiu” ultim în „valurile” ei tinzând ca şi Martin Eden înspre un „tot mai adânc” sonor care la un moment dat, printr-o explozie orbitoare, mi-ar pulveriza integritatea conştiinţei de sine? De ce nu aş accepta imponderabilitatea unui corp inert care se lasă spre adâncuri, oferindu-se pentru a fi „consumat” în procesul unei „digestii” sonore, urmărind, în acelaşi timp, cum, hrănite din propria-i „carne”, erup în nişte forme nebănuite protuberanţele sonore, învăluindu-l, mistuindu-l în propria-i ardere.
           
Doar ajungând la o asemenea gândire îmi dau seama de imposibilitatea acestei trăiri, realizez pericolul supralicitarii arderilor si ignorarea temperaturilor tot mai ridicate. Iar organismul de fiecare dată reacţionează prompt şi mă scufundă în somn, amnezie, detaşare şi chiar insensibilitate.

Citeste mai departe »

Oct 19, 2011

10:03 PM - , 3 comments

Ocupanţii din ograda lu’ Gavril (4)

În curtea lui Gavril ocupanţilor li se întâmplau lucruri pentru care ei se dovedeau a fi de-a dreptul nepregătiţi, astfel încât în dimineaţa unei zile în care Onisim, un sectant de rit inokentist care mai adăsta pe la curtea bunicului, ieşi să-şi facă rugăciunea de dimineaţă, arienii bulversaţi de-a binelea de suspansul din curea lui Gavril au tăbărât cu toţii asupra lui în intenţia de a-şi defula în cea mai pură tradiţie freudiană multiplele tensiuni acumulate. Puterea ascetului moldovean se manifestă ca o stihie, punându-l rapid în mişcare, fapt care i-a convins pe soldaţii gloriosului Wehrmacht că au de a face cu un partizan în toată regula şi în consecinţă se declanşă cel mai spectaculos maraton văzut vreodată de sătenii curioşi, adunaţi din toată mahalaua de sunetele vacarmului stârnit de cursa în plină desfăşurare.  

Citeste mai departe »

8:17 AM - , 1 comment

Fragment din romanul încă fără titlu... (1)

Acest text a aparut in Antologia prozei scurte transilvane actuale  coordonata de Ovidiu Pecican.




Spre pat te târăşti ca printr-un smârc mlăştinos. 

Te trânteşti în el împotriva propriei voinţe şi el te înghite. Îţi suge prin cearceaf energiile şi te striveşte cu plapuma, imobilizându-te până la urmă într-o poziţie foetală sau cadaverică.

Te împietreşte aproape total şi de abia reuşeşti să te întorci de pe o parte pe alta, ca o balenă eşuată pe nisipul uscat al unei plaje congoleze, pe care rătăcesc două-trei hiene, cinci-şase crabi-necrofagi, iar cerul e plin de stârvari şi începi să te rogi Dumnezeului suprem al cetaceelor să te eutanazieze cu propriile lui mâini şi cât mai repede.

Citeste mai departe »

Oct 18, 2011

8:19 AM - , 2 comments

Ocupanţii din ograda lu’ Gavril (3)

Ceea ce noi cunoaştem astăzi drept operaţiunea „Barbarossa”, a reprezentat pentru Gavril un fenomen care s-a desfăşurat, practic, în spaţiul strict delimitat de gardul din tulpini de floarea soarelui care-i împrejmuiau peticul de pământ moştenit de la părinţii lui, adică fără a avea decât o vagă cunoştinţă despre Marele Război în care au pierit mai mult de cincizeci de milioane de suflete. El a avut unu’ doar al lui, desfăşurat pe acea infimă porţiune explorată a Terrei care pentru el însemna ceva similar cu ceea ce au însemnat Indiile pentru Columb, Nilul pentru Livingstone sau Polul Sud pentru Amundsen.

Citeste mai departe »

12:10 AM - , No comments

Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (1)

Trăind simplul fapt al interpretării unei lucrări muzicale, resimt, într-o simultaneitate eminamente spontană şi explozivă totalitatea spectrului sensibil din care aleg staza empatică ce mă copleşeşte în primele clipe de conştientizare a Misterului. Coerenţa supremă a unei compoziţii muzicale, firescul şi, chiar mai mult, aparenta imanenţă a muzicii, urcă până la a-mi solicita conştiinţa mistică, realizând în acest sens şocul empatic.
           
Starea imediat următoare este mai întâi neliniştea, iar apoi, panica atunci când realizezi că opera sfârşeşte deja în ultimele ei sonorităţi. Aşa trăiesc inevitabilul şi ireversibilul.

Citeste mai departe »

Oct 17, 2011

8:47 AM - , 2 comments

Ocupanţii din ograda lu’ Gavril (2)

Germanii au apărut în ograda lu’ Gavril imediat după ce au plecat românii, apoi au venit şi plecat ruşii şi din nou, ca într-un coşmar repetitiv, au venit românii. Până la urmă, ruşii s-au retras. Prin aceeaşi ogradă prin care s-au retras şi românii, acum victorioşi, şi prin care, într-un viitor nu prea îndepărtat, urma să se mai retragă încă o dată. De această dată definitiv. Iar ruşii încă urmau să se răzbune.

Învingătorii obişnuiau să se instaleze în ogradă lui Gavril cu o regularitate de la sine grăitoare, iar acestuia îi era suficient să vadă cine vine să i se instaleze în gospodărie pentru a înţelege cine a învins de acea dată. Pentru unu’ ca Gavril era indiferent faptul dacă cineva îi cotropea Ţara, concept pentru el mult prea abstract. Nu era el omu’ care să gândească în asemenea categorii. Pe unu’ ca Gavril îl cotropeai dacă îi ocupai ograda, un univers doar al lui, cu straturi de legume, cu via, copacii fructiferi, cu raţele, găinile, caprele, oile şi, important, porcu’ din coteţu’ din spatele casei.

Citeste mai departe »

Oct 16, 2011

1:17 PM - , 3 comments

Ocupanţii din ograda lu’ Gavril (1)

Acest text a aparut in antologia Alerta de grad zero in proza scurta romaneasca actuala prin bunavointa coordonatorului acesteia, care este Igor Ursenko.





Să încep cu sfârşitul. Mai precis, cu momentul în care avusesem acea revelaţie hidoasă şi chiar înspăimântătoare despre adevărata faţă a propriului meu bunic. Îl vizitasem pe Gavril, pentru a-i cere nişte bani. Ca să fiu mai precis, era vorba despre suma de zece ruble de care aveam nevoie pentru a supravieţui până la următoarea „stipendie”. Îmi cheltuisem puţinii bani din „uriaşa” bursă de merit pentru a cumpăra discuri cu pianişti ruşi şi cu simfonii de Mahler, pasiunea mea din acele vremuri. Şi cum nu intenţionam să fac trei ore cu autocarul până la Soroca, la părinţi, mi-a fost mai convenabil să fac vreo patruzeci de minute într-o rablă de autobuz puturos şi prăfuit până în satul Bardar în care locuia ancestorul meu.

Citeste mai departe »

9:41 AM - , 4 comments

Ganduri ratacite despre arta greselii (2)

Până nu demult trăiam sau, mai degrabă, insistam să trăiesc într-o realitate iertătoare. Care pentru mine se prezenta drept o realitate fericită. Îmi plăcea şi îmi place în continuare. Şi, simultan, înţelegeam că insist la modul cât se poate de ignorant într-o greşeală. Realitatea iertătore este un absurd, o condradicţie în termeni. Iar Moş Crăciun nu există. Altfel spus, îmi place să greşesc. Să mă înşel. Şi apoi să-mi asum eroarea. Una promiţătoare atâta timp cât îmi interzicea o asimilare confortabilă într-o realitate a problemelor, grijilor, alergăturii, dobândirii de hrană, haine şi prestigiu, a insuficienţei cronice şi nemulţumirii progresive. Altfel spus, nu am reuşit nici până în prezent să-mi asum o existenţă de tip pragmatic. Chiar dacă am nevoie de bani şi haine, de mâncare şi domiciliu. Însă oricum insistam şi, poate, din această cauză nu am reuşit să-l duc până la capăt pe Sartre. Mă contraria până la crampe insistenţa acestui culturist al minţii pe direcţia nefericirii. Chiar dacă îi dădeam dreptate, nu-i puteam înţelege morbiditatea. Mai ales că o percepeam mai degrabă drept un moft, o îmbufnare şi un joc perfid al laşităţii şi minciunii, iar pe el îl vedeam drept un necrofil plin de fiţe.

Citeste mai departe »

Oct 15, 2011

3:54 PM - , No comments

Despre eternitatea încăpăţânată, unchiul lui Hamlet şi inima de hârtie a doctorului Jivago (1)

      Era ora 17.67. Cel puţin atâta lucru îmi comunica mintea mea adormită pe care oricând o compar cu mintea mea normală arată ca o monstruozitate înşelătoare, ca la Dali, Goya, Bosch sau Blake, însă amândouă produse parcă de imaginaţia mimetică a lui Jean Baudrillard. False amândouă. Sau mai rău – interşanjabile. Simulacroane. Deci, second-hand. No comment. Ca într-un teatru. Orice orori ar fi inventat geniul candid al lui Shakespeare, eu rămân protejat de spaţiul între mine şi scenă. “No man’s landu’” perfect. Lasă-i să se omoare ei acolo, chiar dacă până la urmă crapă toţi şi nu mai are cine ieşi la aplauze. Iar eu stau pitit în întuneric, ca într-o tranşee. Mie nu mi se poate întâmpla nimic. Doar am plătit biletul pentru stat la fereală. Exact. Mă instalez în fotoliu cu mai multă încredere.

Citeste mai departe »

3:43 PM - , No comments

Ganduri ratacite despre arta greselii (1)

Daca cel mai mult invatam doar din propriile greseli, atunci confuzia progresiva reprezinta singura cale de a deveni cu adevarat destepti. Cu cat mai mult gresim, cu atat mai mult invatam. Eroarea este motorul progresului. Incerc sa-mi imaginez dimensiunea satisfactiei lui Cristofor Columb atunci cand, in sfarsit, a ajuns in India multvisata, teritorii populate intr-un mod evident de catre… indieni, care isi pastreaza aceasta titulatura eronata pana astazi. De ce sa mai ocolesti toata Africa atata timp cat o poti taia direct prin Atlantic pana la destinatie. Simplu si fara probleme. Chiar daca in realitate Indiile lui Columb au insemnat doar cateva insule mai mari, printre care Haiti si Cuba. Iar indienii habar nu aveau ca sunt indieni si ca ar trebui, in realitate, sa populeze o tara aflata la ceva mii de kilometri mai spre vest, insa una atat de intens imaginata de celebrul genovez, incat nu a mai contat dimensiunea de-a dreptul istorica a erorii. Asa au fost, pana la urma, descoperite… Americile. Numele de Indii a disparut, indienii au ramas, Columb a sfarsit intr-o inchisoare spaniola, iar mapamondul s-a marit cu inca doua continente.

Conform definitiei clasice omul inteligent este unul care nu repeta  greseala o data comisa. Altfel spus, daca ai incercat o data sa intri intr-o pestera si de abia ai scapat de un urs, a doua oara ar trebui sa fii mai precaut. Deci, cine o repeta este un prost. Chiar daca o repeta macar o singura data. Este suficient. Si ar putea fi chiar fatal (vezi exemplul cu ursul din pestera).
In acest punct trebuie sa-mi recunosc nu doar prostia, ci stupiditatea mea funciara, deoarece eu repet protocoalele gresite pana ma satur. Incep sa procedez diferit de abia atunci cand nu mai am puteri sa reiau greseala, care, trebuie sa recunosc din nou, uneori poate fi chiar confortabila. Fumatul reprezinta un asemenea proltocol, deoarece aprinzand o alta tigara, de fiecare data primul gand este ca fac o greseala. Comit perpetuarea unui viciu. Viciu reprezinta un comportament cel putin nesanatos, insa asumat. Ca senzatie. Cel destept, insa, se va pazi sa greseasca si daca totusi i se va intampla nu o va mai comite niciodata. Ce avem de inteles de aici este doar ca va savarsi o alta! Deoarece suma viciilor este constanta. Si toate astea deoarece regula spune foarte clar: nu ai voie sa reiei chiar si o singura data aceeasi greseala! In caz contrar nu mai esti considerat inteligent. Regula, insa, nu spune nimic in privinta unei alte greseli.

Citeste mai departe »

3:31 PM - , No comments

Muzica și sensul sincretic al nostalgiei

Acesta este chiar titlul cartii care a vazut lumina zilei la inceput de septembrie la editura “Casa Cartii de Stiinta” (Cluj). Este o bucurie pe care vreau s-o impartasesc, in calitatea mea de autor, cu toti cei dragi mie. Textul de mai jos este in egala masura o scrisoare de dragoste adresata voua tuturor si, in acelasi timp, chiar textul cu care incepe cartea.

Argument

Scrierea textului acestei cărţi a fost într-o mare măsură determinată de un sentiment de recunoștinţă. Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă să am experienţe, să le spun misterioase într-un prim moment, atunci când descopeream și descopăr într-o librărie sau într-un anticariat, pe un raft de bibliotecă, publică sau pe la prieteni, ori mânat de curiozitatea incitată într-o discuţie, mesaje ascunse între două coperţi de carte al căror destinatar mă surprind a fi . Sentimentul este de recunoaștere treptată a faptului că sunt înrudit cu autorul „scrisorii” într-o asemenea măsură, încât trăiesc convingerea că, spre exemplu, Harold Bloom a scris “Canonul occidental” pentru mine și îl văd ca pe un prieten care, din depărtările existenţei lui, mi-a expediat pe această cale un semn al afecţiunii și recunoașterii lui personale pentru simplul fapt că exist și poate pentru ceva ce încă urmează să înţeleg. Și toate astea atâta timp cât ideea conform căreia „Shakespeare ne-a inventat pe noi toţi” o trăiesc drept idee personală, un adevăr axial la care ader într-un mod spontan, reamintindu-mi-l și, evident, asumându-mi-l ca făcând parte din conștiinţa mea încă dinainte de a mi-l fi formulat într-un mod explicit, iar parcugând în continuare paginile cărţii descopăr „indiile” culturilor aristocratică, democratică și haotică, oarecum înrudite cu propriile mele intuiţii asupra stărilor sincretică, sintetică și sincronă ale culturii muzicale, iar ideea canonului o regăsesc atât de puţin „canonică”, încât pe Chaucer, Cervantes, Dante, Montaigne, Goethe, Walt Whitman, Tolstoi, Ibsen, Joyce, Kafka, Proust, Borges sau Beckett mi-i pot apropia ca pe o mare familie, un neam ciudat, straniu, însă deloc străin. Și reușesc acest fapt pornind de la simpla recunoștinţă pe care o am pentru fi losoful Peter Sloterdijk, care mi-a lămurit ideea cu textele drept scrisori, și pentru compozitorul Eduard Terényi, care, nu fără mândrie, respect, dar și duioșie, mi-a relatat despre oamenii cu care s-a regăsit înrudit, printre care Bach și Vivaldi, Haydn și Mozart, însă și Mussorgski, Debussy, Ravel, Bartók, Prokofi ev și Șostakovici, Wagner, Hindemith și Webern. Îi recunosc și eu drept ai mei, poate nu pe toţi, traseele vieţii mele aducându-mi în cale și nume diferite, însă îl văd pe Chaucer discutând cu Schönberg, pe Ibsen cu Șostakovici sau pe Debussy jucând o partidă de șah cu Joyce. Unele „scrisori” le recitesc continuu și mă simt în egală măsură amplificat, regăsindu-mi conștiinţa accelerată până peste limitele pe care mi le imaginam drept deja de mult cunoscute. Așa mi se întâmplă cu Ernst Kurth, parcurgându-i “Criza armoniei romantice în „Tristan și Isolda” de Richard Wagner”, și nu pot trăi decât cu voluptate elanul și pasiunea cu care celebrul muzicolog, iată, mi se mărturisește, savant și în egală măsură euforic, revărsând în conștiinţa mea „mitologia” superbei aventuri creatoare pe care marele Richard o trăiește continuu, însă altfel la fi ecare recitire, sublimând, în paginile partiturii sale, o altă „scrisoare” pe care o absorb cu același freamăt interior, întregul său destin, agonie, extaz, umilinţă și prăbușire, uitare și eternitate.

Citeste mai departe »

1:21 PM - , No comments

Despre placerea si rutina scrisului (4)


4. Sunteti mai creativ într-un anotimp fata de altul? Preferati, pentru scris, un anumit moment al zilei sau al noptii?


4. „Textul – muzica unei voci de femeie care mai degraba îmi «cânta» textul”

Ziua este de plastic, pe când noaptea este de catifea neagra, fosforescenta, stropita cu pete de „sânge” liliachiu, diseminate aleator pe tot întinsul câmpului unduitor, ca de apa întunecata, al unui întuneric insondabil de adânc. Si apoi – linistea, plina pâna la refuz cu un freamat abia perceptibil al unei sumedenii de muzici, o simultaneitate de „posturi” de radio eterale, emitând continuu doar pentru mine, înghesuite toate într-o „masa sonora” a carei complexitate l-ar face invidios pâna si pe Xenakis. Ader spontan si neconditionat la „blestemul zilei” adus, dureros si spintecator, de Isolda în actul II din drama muzicala Tristan si Isolda, a lui Wagner.

Citeste mai departe »

Subscribe to: Posts (Atom)