Ganduri ratacite despre arta greselii (2)
Până nu demult trăiam sau, mai degrabă, insistam să trăiesc într-o realitate iertătoare. Care pentru mine se prezenta drept o realitate fericită. Îmi plăcea şi îmi place în continuare. Şi, simultan, înţelegeam că insist la modul cât se poate de ignorant într-o greşeală. Realitatea iertătore este un absurd, o condradicţie în termeni. Iar Moş Crăciun nu există. Altfel spus, îmi place să greşesc. Să mă înşel. Şi apoi să-mi asum eroarea. Una promiţătoare atâta timp cât îmi interzicea o asimilare confortabilă într-o realitate a problemelor, grijilor, alergăturii, dobândirii de hrană, haine şi prestigiu, a insuficienţei cronice şi nemulţumirii progresive. Altfel spus, nu am reuşit nici până în prezent să-mi asum o existenţă de tip pragmatic. Chiar dacă am nevoie de bani şi haine, de mâncare şi domiciliu. Însă oricum insistam şi, poate, din această cauză nu am reuşit să-l duc până la capăt pe Sartre. Mă contraria până la crampe insistenţa acestui culturist al minţii pe direcţia nefericirii. Chiar dacă îi dădeam dreptate, nu-i puteam înţelege morbiditatea. Mai ales că o percepeam mai degrabă drept un moft, o îmbufnare şi un joc perfid al laşităţii şi minciunii, iar pe el îl vedeam drept un necrofil plin de fiţe.
Îmi făcea atât de bine să ştiu că îmi este permis să greşesc şi simplul fapt de a comite o eroare, deseori, dacă nu şi permanent, îl reprezentam drept o parte a integrităţii mele şi, de ce nu, a unui mod diferit de a-mi afirma particularitatea. În nici un caz nu puteam asocia greşeala cu pedeapsa. O asociam cu candoarea, cu un un anumit soi de inocenţă sau inconştienţă perisă. Mă simţeam atât de firesc într-o lume a greşelii incluse. Practicam existenţa într-o realiate hiperpermisivă şi insistam să menţin această imagine. Una "defocalizată" şi însăşi faptul acestei "inceţoşări" a vizuale însemna pentru mine o infinitate de posibilităţi de a imagina multiple scenarii. Iar "defocalizarea" însemna mai întâi de toate permeabilitate şi ignorare a cenzurii. Era ca o imensă curiozitate pentru ceea ce ar putea ieşi. Aşa îmi scriu textele. Aşa îmi elaborez ideile. Este ca şi atunci când ignori definiţiile, încalci regulile şi, fără a o şti, sfidezi "legea". Deoarece, în principiu, orice noutate este la început ceva "clandestin", ilegal şi deaceea "imoral". O "imoralitate" sinonimă cu imortalitatea, "a la Mozart". Iar o fac în calitatea mea de "infractor". Şi este suficientă o scânteie pentru a determina o aiuritoare convergenţă tot mai accelerată a unor lucruri uneori totalmente surprinzătoare. Parcă aş sta în "ochiul" furtunii. Parcă aş fi desfiinţat toate "filtrele" şi totul s-ar "înghesui" înspre o contopire necondiţionată. Doar aşa devenea reală posibilitatea de a încerca, rând pe rând, diverse grade de "focalizare" prin care puteam diversifica, după bunul plac şi propria pricepere, detaliile şi nuanţele şi toate astea fără a fi implicat câtuşi de puţin raţionarea de tip "concentraţionar", delimitarea indiscutabilă şi ireversibilă a albului de negru, a greşelii de corectitudine, a succesului de ratare, a deşteptăciunii de prostie. Încercam să evit folosirea unor verbe precum "a trebui" sau "a fi", într-o totală concordanţă cu teoria semanticii generale a lui Korjibsky, dar şi imperativul se dovedea a-mi fi totalmente inutil. Îmi displăcea profund practicarea unei "halterofilii" a reuşitei cu orice preţ, dar şi a colecţionării de victorii, toate dovezi concludente ale unei inegalabile superiorităţi. Îmi displăcea profund să determin stări de lucruri, preferând oricând să adopt poziţia de observator. Pentru a le lăsa libere. Pentru a învăţa de la ele.
Unu. Succesul Mă speria adierea morbidă a singurătăţii deoarece succesul, şi mai ales unul deplin, asta şi înseamnă. Somnifere, droguri şi alcool, derută şi confuzie, dar şi falsitate, duplicitate şi, evident, nefericire. Adică, schizofrenie în toată regula. Deoarece succesul se contopea cu suficienţa. Aceasta însemna punctul terminus. Ca răsplată pentru un supra-efort menţinut la limita rezistenţei. În acelaşi timp determina o reducţie, deoarece inefabilul unei multitudini virtualmente imprevizibile la infinit era redusa (dacă nu şi anihilată pur şi simplu) la imaginea seacă şi hâdă a unei formule sau reţete aflându-le pe care devenea posibilă, dacă nu şi necesară, colecţionarea semnelor puterii - mai mulţi bani, mijloace de locomoţie tot mai scumpe, imobiliare cât mai multe, cât mai mari şi, evident, cât mai confortabile, vestimentaţie cât mai strigătoare ca eleganţă şi preţ dar şi colecţionarea de oameni. Observam tot mai multă lume angajată într-o adevărată "vânătoare de capete". Realitatea unei "vânători" permanentizate. Din diverse motive, diversificabile într-o impresionantă multitudine. Bărbaţii vânau (aparent) şi colecţionau (în fapt) femei (sau femele, nu prea îmi dau seama de diferenţă). Se vorbea despre "pradă" sau "prăzi", dar şi despre facilităţile pe care le putea oferi o potenţială "pradă" în funcţie de rangul pe care-l afişa. Cu cât mai multe femei, cu atât mai multă putere. Comunicarea, înţelegerea şi afecţiunea se prezentau drept nişte accesorii complementare. Drept nişte "momeli" extrem de eficiente. Ca la un pescuit. Cu cât mai mulţi admiratori, cu atât mai frumoasă femeia, deci, cu atât mai puternică şi, evident, invidiată. În mintea mea se aprindea un beculeţ roşu, iar pe "bordul" conştiinţei începea să pâlpâie semnalul unui pericol iminent. Realitatea umană din imaginaţia mea devenea tot mai mult asemănătoare cu o junglă, una psihiatrică, însă nu una populată cu feline înfometate după plăceri şi orgasme, ci cu psihopaţi cu conştiinţa amputată. Într-o asemenea situaţie, Oedip se prezenta drept un model al onestităţii, atâta timp cât păcătuind, fără a o şti, cu propria mamă, se autocastrează într-un mod brutal scoţându-şi ochii. Mai bine orb decât ignorant.
Doi. Aici ajungeam la un alt gen de "culturism". Seducţia. Îmi amintesc de o cunoştinţă care se considera "super-woman" atâta timp cât îşi permitea să se delecteze cu colecţionarea de bărbaţi şi, în acelaşi timp, practica un fel de "culturism" al seducţiei cu orice preţ făcându-şi în minte o listă cu potenţialele "achiziţii" pe criteriul numărului de solicitări telefonice sau prin Internet (cu miza majoră pe sugestibilitatea propriilor fotografii plasate la modul strategic), a aluziilor sau/şi a admiraţiei explicite. Toate erau orientate înspre colecţionarea cât mai multor semne de acest fel, de care deja era mai mult decât dependentă. Evident, se proceda şi la determinarea unor asemenea atitudini. Coerciţia implicită. În mod normal, însă, sportul seducţiei nu poate fi practicat de dragul artei, ci trebuie "condimentat" cu o impresionantă sumă de accesorii. Aceasta însemnând, simultan, o maşină (sau mai multe), un apartament (sau mai multe), case, vile, afaceri profitabile şi aşa la nesfârşit. Dar şi un anumit stil comportamental. O anumită disponibilitate. O anumită imagine. Una esenţializată până la simplitatea şi forţa unui urlet neandertal. Evident. Formulată la modul simplu şi chiar sec. Şi tot atât de evident este că primează importanţa detaliilor. Culoarea maşinii, confortul casei, dimensiunea contului bancar şi, important, promisiunea. Una continuă. Promisiunea exclusivităţii.
Iar "vânătoarea", indubitabil, avea şi ea mai multe sensuri. Se pot structura "colecţii" cu oameni importanţi şi necesari pentru soluţionarea anumitor probleme. Medicale, politice, profesionale. Aceste legături pot fi menţinute în funcţie de potenţialul valoric pe care o deţine "prada". Depinde enorm de aderarea la grupul de interese potrivit, în stare să asigure o asensiune. Iar pe parcursul acesteia colecţia este împrospătată. Adică, într-o continuă deplasare între vitrina cu "prăzi" şi coşul de gunoi. Înspre cât mai mult prestigiu. Adică, superioritate, cu multiple beneficii. Evident, se impune nevoia practicării unui dublu discurs, unul explicit ritualic, "condimentat" cu toate semnele exterioare ale unei atitudini autentice umane şi un al doilea, implicit, sec, esenţial, în fapt, o listă de obiective prioritare, câteva idei prin care te menţii pe linia de plutire sau, de ce nu, te propulsezi înspre noi înălţimi.
Trei. Cel puţin la fel de morbid remarcam a fi şi "culturismul" intelectual, ceea ce însemna colecţionarea de informaţii, titluri de surse, citate, activitate întreprinsă în acelaşi scop - confirmarea puterii şi superiorităţii. Acestea însemnînd şi colecţionarea de funcţii şi demnităţi. Cum altfel? Cu orice preţ. Pentru a-i trata pe cei mai puţin deştepţi cu un surâs condescendent. De ce nu? Încercam să evit acest gen de paranoia, atâta timp cât îmi dădeam seama cu toată claritatea că direcţia este greşită. Formularea ecuaţiei este totalmente eronată şi calea aleasă este o fundătură. O asemenea alegere se prezenta a fi nimic altceva decât amplificarea unei patologii ireversibile.
Pot înţelege "culturismul" succesului, însă mă întreb dacă aşa arată cu adevărat împlinirea. La fel, oricine are libertatea totală de a-şi antrena "musculatura" seducţiei, însă, din nou, mă întreb cum rămâne atunci cu iubirea. Şi în egală măsură, oricât de atoate ştiutori s-ar prezenta "halterofilii" minţii (nu mai încape nici un comentariu despre "boierii" sau "preoţii" deşteptăciunii), mă întreb dacă aşa ceva înseamnă înţelepciune sau inteligenţă. Pentru mine numitorul comun pentru toate trei poate fi formulat într-un singur cuvânt - morbiditate. O renunţare treptată şi, pe parcurs, tot mai accentuată la tot ceea ce este diferenţă, particularitate, detaliu, specific, dar şi, în egală măsură, eroare, greşeală, incoerenţă şi confuzie, indeterminare sau/şi nehotărâre, acestea din urmă văzute drept cele mai ruşinoase păcate. Renunţarea comportă alegeri. Însă aici lucrurile stau mult mai simplu, ca într-o listă cu specificaţiile antropometrice ale unui arian de descendenţă nazistă. Şi atunci putem vorbi despre diferenţa între oameni în funcţie de "capacitatea cilindrică" sau "numărul de cai-putere", evident, existenţiale, motivaţionale sau/şi volitive. Mai mult, apare nevoia de a configura o imagine şi de a convinge cât mai mulţi oameni că le este vital necesară. aici deja ajungem la manipulare. Gestionarea eficientă a propriului "chip" asta şi înseamnă. Ăştia e deştepţi. Restul e proşti. Mă întreb cum aş putea defini o cultură care se revendică de la determinative precum "şmecheri" şi "fraieri", iar "biştarii" şi "pilele" sunt pilonii de bază a interacţiunii sociale la nivelul întregii comunităţi? Cum pot defini o naţiune care cu tot entuziasmul se revendică de la proprii exterminatori şi asta pentru a-şi conferi un spor valoric în ochii vecinilor şi, mai rău, în proprii ochi. Astfel, nu există decât două "rase" de oameni, cei puternici şi cei slabi sau, după Hegel, "şmecherul", rasa de "stăpâni" şi, evident, rasa de "sclavi". Chiar dacă filtrat prin scrierile lui Noica, filosoful german a fost înţeles în profunzime de întreaga transhumanţă care, în fapt, a preluat cu recunoştinţă binomul categorial direct din "Fenomenologia spiritului". Să continuăm cu "Mioriţa". Acelaşi model hegelian. Oile şi păstorii. Sau în "Mein kampf"-ul lui Hitler. Uber- şi unter-. Sau în "Bhagavat-Ghita". Brahmanii şi paria. Sau în "Kratkii kurs istorii VKP(b)" scris de Stalin. Bolşevicii şi menşevicii. Sau în "Biblie" şi "Coran". Cei drepţi şi cei greşiţi, adică necredincioşii. Colonialismul, precum şi rasismul şi aparheid-ul. Albii şi negrii. Războiul civil din Rusia. Albii şi roşii. Sau în "Capitalul" lui Marx. Proletariatul şi capitaliştii. Pălmaşii şi profitorii. Sau ca pe vremurile lui NATO şi Pactul de la Varşovia. Vestul şi Estul. Copiii şi maturii. Bărbaţii şi femeile. Creştinii şi păgânii. Ai noştri şi străinii. Sau ca la Levy-Strauss. Civilizaţii şi primitivii. Superioritate care în istorie a însemnat exclusivitate, într-o evidentă sinonimie cu imagini precum nedreptatea, fărădelegea, măcelul, pogromul, genocidul şi oceanele de sânge. Exclusivitatea care semnifică excludere, intoleranţă şi, în final, anihilare. Adică, sacrificiu. Realitatea neiertătoare. Realitatea unei gândiri pragmatice. Adică a unei raţionări mature. Ceva asemănător cu "soluţia finală". Sau cu colectivizarea. Excluderea greşelii. Ca stârpirea buruienilor. Ca lichidarea paraziţilor. Cu orice preţ şi până la victoria finală.
Hai sa vedem
ReplyDeleteRealitatea. Iti amintesti cum spunea Codo ca realitatea este cea mai statornica dintre iluziile noastre? Eu as spune mai degraba, ca in afara faptelor, pe care nu le putem considera iluzie, realitatea tine de constructiile noastre mentale, adica de maniera in care interpretam faptele. Realitatea iertatoare despre care vorbesti tu este mai degraba construct, decat o pretentie la validitate generala. Si chiar nu inteleg de ce vorbesti la trecut? . Si pentru mine greseala este o experienta de invatare in primul rand.
Uite, eu cred ca sunt confuza in legatura cu conceptele pe care le folosesti am avut aceeasi impresie si in arta greselii I. ma gandesc la ce inseamna de fapt o greseala. Pentru ca daca o luam ca eroare, in relatie cu un adevar, atunci ea nu poate fi constienta. Asa-i? pe de alta parte, tu spui de ex, “cand incalci regulile”. Daca o faci constient, este pentru sfidarea unui sistem. Totodata, practicand eroarea, si aici sunt de acord cu tine, de-construiesti intr-un fel “furtuna”. Problema e ce construim. Nu in loc. Dar din viata noastra. Si nu ma refer la ce cred altii despre noi. Ei sunt doar lumea , ci cum te simti in ceea ce construiesti. Daca tu esti bine acolo unde esti – atunci nu vad de ce te-ar interesa “halterofilia” altora. Eu ma uit la ei in continuare ca un observator si ma distrez. Sau invat.
Cat despre succes…mmm….daca nu este un scop in sine, ci vine drept rezultat al eforturilor personale, de ex. succesul Territoriei tale :P, atunci nu mai poate fi schizofrenie.
La fel se intampla cu seductia. Exista oameni, care poarta seductia in sine. Si atunci, daca ei nu o folosesc drept baza pentru manipulare, dar asta este esenta lor, atunci putem sa ii plasma in categoria despre care vorbesti?
Cat despre culturismul intelectual, sunt de acord cu tine . Ma gandesc insa in acelasi timp la faptul ca gandirea noastra este binara. Tipul “clasic” al ei este acel nuantat de tine. Si eu chiar cred ca numai oamenii care stiu sa greseasca, stiu sa gandeasca plurivalent. Si atunci orice ai face sau cum ai face nu mai conteaza. Pentru ca tu esti.
Eu vad de fapt aici, cel putin doua texte. Unul pe greseala, celalalt pe culturism intelectual si sexual cumva . As face textele de acest tip mai scurte. Pentru ca lectura sa fie facilitate. Pe de alta parte – te stiu si asta esti tu.
Cat despre textele literare – sunt delectare pura. Chiar nu pot comenta cu ochi critic. Sunt in ele si le savurez.
angela.
ps. daca ma inregistrez cu google, imi da mai departe sa deschid cont pe blogspot :)
Draga Angela,
ReplyDeleteiti dau dreptate in toate observatiile enuntate de tine. aproape... deoarece.... mmm... dar nu pot sa-ti dau replica, deoarece 1. inca nu am terminat ciclul cu greseala si 2. urmeaza un alt text in care imi voi expune ceva mai explicit punctul de vedere anume asupra conceptului astuia care este realitatea... in rest, lucrurile stau destul de simplu, deoarece, cred, despre asta si este vorba continuu... despre ceea ce eu am formulat drept "realitatea iertatoare", adica una in care insasi constiinta greselii nu exista, ca deviatie, abatere si altele, fie ca-i vorba de mostenirea crestinismului sau proiectiile freudisto-postfreudiste, fie despre mostenirea totalitarismului. Chiar ma descopar pe mine insumi un barbar incurabil, deloc sedus de farmecele Romei si nici macar s-o cuceresc sau jefuiesc nu simt nevoia. si tot restul de metehne ale civilizatiei nu ma determina sa-mi parasesc propria mea realitatea din territoria mea atat de iertatoare. voi mai citi comentariile tale si iti voi impartasi ce-mi mai trece prin minte. :) iti multumesc, Angela
imi amintesc ca discutam odata de mult despre aceasta inconstienta a greselii, daca pot sa ii spun asa.
ReplyDeleteimi suna tare bine "realitatea iertatoare" :)
hai sa vedem cum e in ea. desi asta se vede mai degraba in territoria si la Gavril :)
ps. mie imi place sa gresesc si sa inteleg ca am gresit. e mai greu atunci cand greselile mele ating pe altii. tu ce faci atunci? mai ales cand sunt oameni dragi?
angela
mmm... stai sa ma mai gandesc :) sau voi incerca si altfel, prin urmatoarele postari. te asigur ca vei gasi unul sau/si mai multe raspunsuri. si asta indiferent de cat de relevante sau nu ti se vor parea.
ReplyDelete