Ocupanţii din ograda lu’ Gavril (6)
Între timp, cam pe la mijlocul unei zile de august a anului ’44, începu să se întunece şi peste tot se răspândi un vuiet ca de furtună. Numai că nu fulgera şi nici nu tuna, iar soarele fusese eclipsat de miile de bombardiere sovietice care se îndreptau pe deasupra satului Bardar direct spre Chişinău. Rezultatul acelor raiduri s-a văzut încă mult timp după, mai ales că spre seară, mai precis după apusul soarelui, nu se întuneca, iar pe cer în fiecare noapte apărea o lumină multicoloră, care se vălurea mai ceva ca o auroră boreală. Iată cum se face că spre sfârşitul lui august şi doar pe durata operaţiunii Iaşi-Chişinău, deasupra ogrăzii lu’ Gavril se instauraseră nopţile albe de o copleşitoare frumuseţe cum nu s-a mai văzut nici la Leningrad, nici la Murmansk şi nici, mai ales, la Kolîma.
Gavril, a cărui apetenţă pentru estetic se limita la patima cu care-şi creştea porcul şi, uneori, o mai bătea pe Maria, oricum nu a văzut nimic, deoarece pe aproape întreaga durată a desfăşurării Marelui Război pentru Apărarea Patriei a stat în groapa din spatele casei. Chişinăul rămăsese incendiat timp de o săptămână sau două, până în momentul în care eliberatorii s-au ocupat de soluţionarea problemei. A fost un deliciu al tuturor sătenilor-microbişti care, iată, asistau în sfârşit la un eveniment major al existenţei comunitare şi care prin spectaculozitatea şi forţa de captare depăşise într-un mod indiscutabil maratonul eşuat al sectantului inokentist. Oricum, nu cred că i-ar fi impresionat focurile de artificii care s-au dat în ’89, atunci când ne-am căpătat înapoi limba, steagu’ şi imnul, mai puţin tezaurul. Iar poveştile bătrânilor despre marea de foc şi orizontu-n flăcări s-ar fi adeverit doar în cazul în care Elţîn, celebru prin cuminţirea cu tancuri a complotiştilor antigorbaciovişti, o punea de-un bombardament peste Chişinăul sovietic devenit peste noapte unu’ românesc.
Sătenii se uitau cât se uitau la noaptea incendiată şi intrau înapoi în enormul beci al unui gospodar, în care toată mahalaua, cam vreo treizeci de suflete, se adăpostise pe durata bombardamentelor. Câte unul mai în ani şi mai tare în vână ieşea să vadă ce mai e la suprafaţă, după care intra înapoi la subsol. Acolo au dormit, mâncat şi trebăluit până în ziua în care deasupra satului a apărut un avion de vânătoare cu aripi înstelate zburând la „tăietu’ copacilor” şi din care se auzea, surprinzător şi halucinant, o voce strigând: „Bună, mamăăă!!!”, „Bună, tatăăă!!!”. Era „gheroiu’”, adică „eroul”, băiatul bătrânilor Plugaru, un zdrahon de bandit în toată regula, înalt şi lat în spete, care plecase pe front şi, iată, revenise înapoi călărind o pasăre ucigaşă, pe care o mâna pe deasupra satului în vâjâitul asurzitor al motorului supraturat, ca un vestitor de oţel al primăverii, al eliberării şi al sfârşitului de război, cel puţin pentru populaţia terestră a Bardărului văratic.
To be continued
0 comments:
Post a Comment