Ganduri ratacite despre arta greselii (4)
Variabilitatea continua a mediului in care traim stimuleaza la modul prioritar comportamente eronate (genul comic este construit la modul exclusiv pe aceasta idee). În esenţă, o viaţă întreagă existăm într-o realitate pe care nu reuşim s-o înţelegem, deoarece viteza ei de schimbare este mai rapidă ca a noastră. Alergăm după un tramvai fără nici o şansă de a-l ajunge vreodată. Ce se întâmplă, însă, atunci când gradele de "elasticitate" şi "şanjabilitate" ale mediului scad sub o anumită limită de toleranţă? Atunci când contextul devine tot mai rigid, limitând opţiunile şi coborând tot mai mult înspre limita inferioară a monotoniei? Evident, oamenii încep să-şi schimbe mobila, apartamentul, pleacă în alte oraşe şi ţări. Chiar şi partenerii de viaţă ajung, uneori, drept nişte consumabile, schimbate continuu după ce le expiră valabilitatea sau garanţia calităţii relaţionale. De unde această apetenţă pentru a petrece concediile în medii diferite decât cel uzual? Încărcarea bateriilor prin practicarea diversităţii şi alterităţii.
Mărind rezoluţia temporală, putem vedea foarte clar cum fugeau oamenii din ţările cu regim monoton - direct prin zidul Berlinului, prin cortina de fier, abandonând fericirea obligatorie. Şi atunci întrebarea, cum să-i faci pe oameni să nu mai fugă? Evident, instaurând Uniunea Mondială a Republicilor Socialiste pe întreg globul pământesc, aşa cum intenţiona "tătucul". Ca să nu ai unde fugi. Iar dinamica realităţii macină până şi cele mai emfatice declaraţii de perenitate - eternalismul bolşevic sau milenarismul nazist. Incapacitatea de a se acomoda schimbării face ca sistemele rigide să se prăbuşească sub povara propriei neputinţe.
Conjuncturile momentane sunt cu adevarat inedite si chiar nu se mai repeta niciodata. Sunt ca "Viziunile fugitive" ale lui Serghei Prokofiev. Că sunt gresite sau nu în contextul existenţei noastre. În jurul nostru lucrurile se întamplă şi asta fără nici o diferenţiere valorică. Chiar dacă şi una întârziată, evaluarea o realizăm noi înşine, căutând, evident, semnificaţiile cele mai avantajoase, însă, după cum bine ştim, nu poţi negocia cu starea vremii. În acest sens, englezii au o gândire sănătoasă atunci când afirmă că nu există vreme proastă ci doar vestimentaţie nepotrivită. Sau, ca o parafrazare liberă - nu există preţuri prea mari, există salarii mici. Iată un model de negociere cu iraţionalul. Sau, de ce nu, o putem vedea drept o variantă europeană a gândirii confuciusiene. Un eufemism care merită a fi luat în seamă. Deoarece dacă eşti provocat la duel şi ştii că adversarul este priceput la floretă, atunci insişti ca duelul să se desfaşoare cu pistoale (o idee pe care am citit-o undeva şi mi-am însuşit-o cu cea mai mare plăcere).
Însă, oricum o facem, nu putem evita evidenta faptului ca suntem (a)serviti erorii si confuziei. Spre binele nostru si al tuturor. Şi doar pentru simplu fapt, că spre deosebire de mediul continuu schimbător, noi suntem nişte sisteme inerţiale, însă şi acestea funcţionând pe criteriul conservării progresive de energie. Altfel spus, o dată aleasă o directie preferam sa nu ne abatem de la ea (prea mult) şi să înaintăm pe o cale cunoscută cu preţul scăderii consumului de energie. Cu atat mai putina, cu cat mai cunoscuta ne este directia, calea, scopul, mijloacele, forma şi conţinutul şi nu numai. Cu atât mai deconectaţi, cu cât mai multe ni se clarifică. Pe parcurs. Reali(n)tatea între timp deja demult transformându-se în cu totul altceva decât continuăm noi să mai credem. Conştientizarea faptului întotdeauna este una traumatică. Ne simţim orgoliul lezat, deoarece descoperim că nu suntem atât de deştepţi pe cât ne credeam. Ne simţim depăşiţi de evenimente, ca înr-o cursă, ele trecând pe lângă noi, făcându-ne cu mâna şi dispar după cotitură. Mai mult, conştientizăm că imaginea realităţii nu mai corespunde stării actuale de lucruri. Şi trauma majoră constă în luarea deciziei de a investi un nou impuls de energie pentru a schimba direcţia înaintării.
0 comments:
Post a Comment