Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (1)
Trăind simplul fapt al interpretării unei lucrări muzicale, resimt, într-o simultaneitate eminamente spontană şi explozivă totalitatea spectrului sensibil din care aleg staza empatică ce mă copleşeşte în primele clipe de conştientizare a Misterului. Coerenţa supremă a unei compoziţii muzicale, firescul şi, chiar mai mult, aparenta imanenţă a muzicii, urcă până la a-mi solicita conştiinţa mistică, realizând în acest sens şocul empatic.
Starea imediat următoare este mai întâi neliniştea, iar apoi, panica atunci când realizezi că opera sfârşeşte deja în ultimele ei sonorităţi. Aşa trăiesc inevitabilul şi ireversibilul.
Atunci regretul se transformă în revoltă şi proliferez banala erezie de a evada în „rebeliune”. Dar... pentru un foarte scurt timp, deoarece realizez o mulţime de stări fugitive până când
sentimentul Misterului
se lasă, totuşi întrevăzut, însă în următoarea clipa îmi scapă din nou şi ştiu că
am fost minţit - nu există nici un Mister,
din moment ce nu poate fi permanentizat şi atunci renunţ şi abandonez,
nu accept minciuna iluziei şi a unei promisiuni înşelate... -
însă păstrez speranţa şi în clipa următoare îmi spun: că mi-aş procura şi din această minciună nişte plăceri, deoarece ar travesti-o într-o iluzie deloc deranjantă, chiar dimpotrivă, ar fi iluzia care m-ar lăsa, chiar şi aşa, să mă delectez măcar, împărtăşind astfel un hedonism miop şi care ar ţine, oarecum, de grosolănia simţului comun; - dar, într-un final, conştientizându-mi propria finitudine ca şi fatalitatea unei orbiri progresive, atunci când nu mai aştept nimic, înţeleg că însuşi
Misterul îmi vorbeşte, din nou, şi tot ceea ce pot percepe, pentru a câta oară, îi este finitudinea.
Atunci înţeleg că voi putea înnoda clipele doar prin răbdarea care le va dilata, transformându-le într-o permanenţă continuă şi doar atunci va începe contopirea picăturilor în şuvoi, atunci când
Misterul se confundă cu o continuitate permanentizată
sau, altfel spus, el devine o certitudine simplă şi limpede. Doar ajungând aici, devin capabil să percep cotidianul ca un loc comun, ca o aglomerare haotică de umbre, cochilii găunoase, aparenţe şi tegumente scorţoase, cotidian în care domină nu atât Căutarea, cât Preumblarea şi Rătăcirea. Ori aici nu mai pot vorbi de motivaţii, sensuri, rosturi şi scopuri. Nu mai pot vorbi despre graţia transfigurării.
0 comments:
Post a Comment