Ganduri ratacite despre arta greselii (1)
Conform definitiei clasice omul inteligent este unul care nu repeta greseala o data comisa. Altfel spus, daca ai incercat o data sa intri intr-o pestera si de abia ai scapat de un urs, a doua oara ar trebui sa fii mai precaut. Deci, cine o repeta este un prost. Chiar daca o repeta macar o singura data. Este suficient. Si ar putea fi chiar fatal (vezi exemplul cu ursul din pestera).
In acest punct trebuie sa-mi recunosc nu doar prostia, ci stupiditatea mea funciara, deoarece eu repet protocoalele gresite pana ma satur. Incep sa procedez diferit de abia atunci cand nu mai am puteri sa reiau greseala, care, trebuie sa recunosc din nou, uneori poate fi chiar confortabila. Fumatul reprezinta un asemenea proltocol, deoarece aprinzand o alta tigara, de fiecare data primul gand este ca fac o greseala. Comit perpetuarea unui viciu. Viciu reprezinta un comportament cel putin nesanatos, insa asumat. Ca senzatie. Cel destept, insa, se va pazi sa greseasca si daca totusi i se va intampla nu o va mai comite niciodata. Ce avem de inteles de aici este doar ca va savarsi o alta! Deoarece suma viciilor este constanta. Si toate astea deoarece regula spune foarte clar: nu ai voie sa reiei chiar si o singura data aceeasi greseala! In caz contrar nu mai esti considerat inteligent. Regula, insa, nu spune nimic in privinta unei alte greseli.
Altfel spus, perfectionarea sistemului nu garanteaza eliminarea greselii ca posibilitate, atata timp cat eroarea se prezinta drept un fenomen extrem de generativ. Si uneori, chiar ispititor.
Modul in care a procedat Ulise in cazul sirenelor reprezinta un model graitor in acest sens. A stiut sa invete din greselile altora si fiind constient ca nu are la dispozitie un “try again” pentru a dobandi “access to the next level”. Astfel incat, ordinea cauzala trebuie sa ne-o reprezentam cu eroarea-origine si corijarea-consecinta.
Originea, deci, rezida in eroare. De acolo pornesc toate. Greseala lui Adam asigura sutele de pagini ale Bibliei, dar si statutul de best-seller al Cartii Sfinte. Precum si nasterea intregii umanitati in calitatea ei de public cumparator si cititor al acesteia.
Eroarea si Consecinta. Orice intreprindem, orice decidem, orice consideram sau imaginam, toate sunt pandite de spectrul erorii, greselii si confuziei. Erorile si gafele sunt acele fiinte microscopice care ne populeaza “gospodaria” existentiala mai ceva ca gandacii de bucatarie sau omniprezentii acarieni. Nu suntem stapani pe propriul viitor, neexistand nici o putinta de a garanta ca vom putea evita spectrul esecului. Freud ne spune ca nu suntem stapani in propriul subconstient, insa cui ii mai pasa de materii inalte in stresul obsesiv al « deratizarii » propriei inteligente de spectrul esecului.
Cum stam atunci cu definirea desteptaciunii (citeste – inteligentei) pe care tindem s-o vedem ca pe o continua progresie inspre un viitor tot mai destept si tot mai iluminat? Si ce-ar fi acea lumina? Adica, de unde s-ar trage? Punctele cardinale nu ne sunt de nici un folos in aceasta situatie. In fapt, avem de a face cu o procedura de epurare de spectrul greselii. Exact ca si teoria bolsevica despre viitorul luminos. Burghezia si capitalismul sunt gresite, deoarece nu corespund viitorului comunist sau comunal (niciodata nu am inteles cu precizie pe ce se pune accentul) si, in acelasi timp, prin simpla lor prezenta impiedica acel viitor sa se instaureze cat mai rapid si solid cu putinta. Vor fi deratizati. Pentru ca viitorul fericirii sa ajunga printre noi, trebuie sa eliminam greseala, gresitii, dusmanii poporului, agentii imperialismului, chiaburii si alte milioane si milioane de erori umane. A fost o ipoteza care pana la urma s-a dovedit a fi gresita. Greselile trebuie epurate. Ignorantii si incapatanatii vor fi re-educati pana la epurare completa. Intr-o totala conformitate cu « catharsis »-ul anticilor greci, chiar daca este vorba doar despre purificarea de patimi.
Stim cu totii ce culoare are cerneala cu care profesoara ne corecta mazgalelile in clasele primare, purificandu-ne de propria ignoranta. Cu rosu. Ca la semafor. Culoarea steagului sovietic. Culoarea care-l infurie pe taur. Culoarea de care trebuie sa ne fie frica. Astfel ajungem sa intelegem ca detinem parti bune si parti mai putin bune, care trebuie epurate. Adica parti corecte si parti… « suspecte ». Cu cele din urma se procedeaza fara nici o retinere, ele fiind corijate. Eliminate, adica. Fara sa-i pese cuiva daca suntem de acord sau nu. Nu ne intreaba nimeni daca vrem sau nu sa mergem la gradinita sau la scoala. Trebuie. Pentru sanatatea « organismului » colectiv sau comunal (indiferent). Un picior cangrenat se taie pentru a salvgarda restul trupului. Si cu atat mai putin intereseaza pe cineva ca s-ar putea ca noua sa ne fie chiar necesare acele parti gresite sau, cel putin, « suspecte » de a fi gresite de care suntem invatati sa ne debarasam. « Eroarea » egal « cangrena » si organul este indepartat. Sau ca si in cazul unui stangaci fortat sa scrie ca toti ceilalti, dreptacii, si nu ca Leonardo da Vinci, in « oglinda ». Cazuri ca Galilei si Copernicus, amandoi abia evitand rugul Inchizitiei, sau Giordano Bruno care nu reuseste s-o faca, iata doar cateva modele de « stangacie », comportament « eronat », opinii « suspecte » si gandire « gresita ». Intreaga stiinta ca domeniu al gandirii se edifica pe convertirea adevarului in eroare si asta pentru a-l inlocui cu un alt adevar, convertibil si el la randul lui si asa continuu.
Sa revenim si sa ne intrebam daca ne-a trecut vreodata prin cap ca de la bun inceput suntem conceputi intr-un mod perfect. Mai mult, fiecare dintre noi prezinta o forma particulara si de aceea atat de pretioasa a perfectiunii. Chiar aceasta alteritate si reprezinta cea mai incitanta parte a jocului pana in momentul in care, in fapt, ni se da de inteles ca suntem suspecti de a fi imperfecti prin raportare la o sumedenie de sisteme de evaluare, toate orientate nu inspre relevarea perfectiunii, ci exact invers, inspre relevarea incoerentei sau, poate, si mai rau – stimularea comportamentului eronat care si este, pana la urma, obiectul muncii oricarui sistem educativ. Fara aceasta ipoteza ar disparea tot ceea ce Michel Foucauld a studiat cu atata minutiozitate, adica, spitalele, clinicile psihiatrice, inchisorile si de ce nu, as adauga eu, gradinitele de copii, scolile, taberele de pionieri, lagarele de concentrare si exterminare… a « suspectilor », « eronatilor » si, evident, « gresitilor » de tot felul. In realitate nu suntem educati, ci, mai degraba, re-educati, ca la Pitesti sau in Gulagul stalinist, dezvatati de sentimentul perfectiunii, considerat a fi ignoranta infantila. Ne este amputat cel mai puternic program de protectie si indus virusul indoielii, precum si ideea ca cea mai sanatoasa atitudine este autoironia. Una asumata si interiorizata, spre deosebire de autodemascarile practicate in China maoista si autoincriminarile absolut fantasmagorice din Rusia bolsevica. Suntem invatati sa ne consideram pe noi insine drept ceva incomplet sau, altfel spus, oricand accesibili opiniei oricui si indiferent de natura atitudinii.
To be continued
0 comments:
Post a Comment