Oct 15, 2011

Despre eternitatea încăpăţânată, unchiul lui Hamlet şi inima de hârtie a doctorului Jivago (1)

      Era ora 17.67. Cel puţin atâta lucru îmi comunica mintea mea adormită pe care oricând o compar cu mintea mea normală arată ca o monstruozitate înşelătoare, ca la Dali, Goya, Bosch sau Blake, însă amândouă produse parcă de imaginaţia mimetică a lui Jean Baudrillard. False amândouă. Sau mai rău – interşanjabile. Simulacroane. Deci, second-hand. No comment. Ca într-un teatru. Orice orori ar fi inventat geniul candid al lui Shakespeare, eu rămân protejat de spaţiul între mine şi scenă. “No man’s landu’” perfect. Lasă-i să se omoare ei acolo, chiar dacă până la urmă crapă toţi şi nu mai are cine ieşi la aplauze. Iar eu stau pitit în întuneric, ca într-o tranşee. Mie nu mi se poate întâmpla nimic. Doar am plătit biletul pentru stat la fereală. Exact. Mă instalez în fotoliu cu mai multă încredere.


Că unchiul lui Hamlet asistă şi el, cu toată încrederea, la un spectacol, însă fără a fi plătit şi atunci urgia răzbunătoare a lu’ nepotu-so îl nimiceşte pur şi simplu. Trebuia să-şi ia un bilet şi atunci, poate, supravieţuia. Însă autistul-filosof l-ar fi ucis oricum, cu bilet cu tot. Biletu-i ca un paşaport. Dovada nevinovăţiei. Dovada că nu aparţii spaţiului scenic. Actorii nu-şi cumpără bilete. Ei sunt vinovaţii şi păcătoşii condamnaţi să se caţere şi s-o mierlească acolo. Eu nu. Ar fi culmea. Însă nu sunt sigur. Că mai aruncă Otello cu un scaun după Dezdemona şi mă nimereşte pe mine. Sau cuţitarii din “Cavaleria rusticana”. Nu mă văd bine dacă se apucă ăia la hăcuit de spectatori. Şi stăm aşa amândoi, eu şi unchiul lui Hamlet, ne uităm unul la celălalt şi cine ştie ce gânduri îi trec prin mintea lui de arivist-ucigaş atunci când îmi remarcă prezenţa. Îşi regretă crima sau aşteaptă înfrigurat ca nepotu să i-o înfigă pe nepusă masă când? Nu ştiu. Probabil că mi-ar turna şi mie ceva în ureche. Aşa, fără a sta prea mult pe gânduri.

0 comments:

Post a Comment