Finitudinea falsă şi fatalitatea înşelătoare a muzicii (2)
Atunci de ce nu aş putea trăi permanent în muzică? De ce nu aş accepta un „naufragiu” ultim în „valurile” ei tinzând ca şi Martin Eden înspre un „tot mai adânc” sonor care la un moment dat, printr-o explozie orbitoare, mi-ar pulveriza integritatea conştiinţei de sine? De ce nu aş accepta imponderabilitatea unui corp inert care se lasă spre adâncuri, oferindu-se pentru a fi „consumat” în procesul unei „digestii” sonore, urmărind, în acelaşi timp, cum, hrănite din propria-i „carne”, erup în nişte forme nebănuite protuberanţele sonore, învăluindu-l, mistuindu-l în propria-i ardere.
Doar ajungând la o asemenea gândire îmi dau seama de imposibilitatea acestei trăiri, realizez pericolul supralicitarii arderilor si ignorarea temperaturilor tot mai ridicate. Iar organismul de fiecare dată reacţionează prompt şi mă scufundă în somn, amnezie, detaşare şi chiar insensibilitate.
În altă ordine de idei, îmi dau seama de necesitatea unei departajări continue pentru a putea percepe fenomenul ca atare, izbit fiind de limita impenetrabilă, îmi conştientizez şi mai clar condiţia. Legea alterităţii intervine pentru a pune accentele de rigoare şi a marca hotarul datului morfologic. Aici intervin şi legităţile Constrângerii ca şi o sumă de condiţionări venite din exterior pentru a-mi contura, similar unui „negativ” al muzicii, identitatea sensibilă. În acest context
fenomenul Alienării
apare ca o practică „protectoare” care îmi conservă individualitatea nepermiţându-i o asemenea tentativă sinucigaşă. Nu pot nega necesitatea persistenţei unor constante. Însăşi finitudinea muzicii mă ispiteşte să fac din finitudinea ei obiectuală un dat imanent şi pre-existent mie însumi. Ori, aici există un risc major de a permanentiza însăşi finitudinea.
Atunci ori intensific audiţiile muzicale, probând şi trecând prin mine cicluri simfonice, preferând interminabilele cicluri postromantice, ori operele wagneriene, ciclurile de sonate beethoveniene sau cantatele lui Bach, ispitit fiind de teroarea disperării de a reveni. Permanentizarea "lecturii" si, mai ales, a "relecturii" de sunete şi semne. Sonoritate si partitură. Cu discul si cartea sau... fără sonoritate, doar pagina notata în faţă. Aici. Acum.
Amin.
0 comments:
Post a Comment