Ocupanţii din ograda lu’ Gavril (5)
Acestei fascinaţii nemţeşti i se datorează, cred, şi prima ciocolată pe care i-o dădu mamei mele, pe atunci o fetiţă de patru-cinci anişori, unul dintre soldaţii germani. Copila fusese într-atât de recunoscătoare, încât adună în palmă ceva miere din trestia acoperişului de la casă, o amestecă cu salivă şi foarte mândră de isprava sa le-o întinse ocupanţilor în palma ei micuţă şi murdară de pământ. Evident, le propusese şi lor să se bucure împreună cu ea de încântătorul gust al licorii obţinută cu atâta pricepere. Naziştii însă s-au dovedit a fi în opinia fetiţei mai mult decât ignoranţi, deoarece au declinat cu hotărâre oferta generoasă a micuţei Veronica şi repejor au şi dispărut care şi încotro.
Maria era singura care avea grija de Gavril si tot ea era şi cea care se întreţinea cu „oaspeţii” din casa si ograda lu’ soţu-so. Ba unul, ba altul dintre ocupanţi, îi mai arătau bunicii poze cu copii, îşi înfigeau arătătorul în piept şi rosteau într-un mod repetat şi oricum ininteligibila pentru Maria frază: „Kinder!, Kinder! Das sind meine Kinder!”, iar mai apoi, în intenţia de a fi înţeleşi mai bine şi arătând cu mâna undeva înspre orizont rosteau la fel de insistent un cuvânt la fel de ininteligibil pentru ea, care era „Deutschland! Deutschland!”. Iar bunica, ţărancă timidă şi oropsită de viaţa ei de născătoare a unui şir interminabil de prunci, lăsa ochii în pământ, deoarece puţin probabil să fi fost în stare a crede că undeva după dealuri, râuri şi păduri există o ţară cu numele Deutschland, adica şi altceva decât târgul din Chişinău, buricu’ pământului şi singurul oraş vizitat de ea vreodată. Neavând însă nici o armă pentru a înfrânge tăcerea şi pasivitatea bunicii, lăsându-se deci păgubaşi, ca să nu spun înfrânţi, ocupanţii curţii lu’ Gavril îi mai strecurau câte o conservă cu carne, pe care Maria, care cu siguranţă nu înţelesese nimic despre nici un „kinder" sau despre „deutschland", nu o refuza şi despre care mama are amintiri alimentare de o intensitate neegalată de nimic din ce gustase ulterior.
To be continued...
M-a induiosat povestea...mai ales gestul copilului...
ReplyDelete