Oct 26, 2011

8:31 AM - , No comments

Despre eternitatea încăpăţânată, unchiul lui Hamlet şi inima de hârtie a doctorului Jivago (3)

Mi-am privit din nou ceasul . Deja era 17.77, ceea ce putea să însemne nu mai puţin (sau poate chiar mai mult) de două lucruri: primo, că deja de zece minute scriam imaginând verzi şi uscate şi secundo, că nici pomeneală să mă fi trezit din ceea ce mi se întâmplase şi care cu greu ar fi putut fi comparat cu un somn. Visam că adorm din nou. Pe o bancă dintr-un parc sau grădină, nu mai ştiu. Şi parcă priveam totul dintr-o parte şi vedeam cum din boscheţi apare cineva cu o fizionomie familiară, se înclină deasupra mea şi începe să-mi toarne ceva în ureche. Cred că era controlorul de bilete. De la teatru sau de la RATUC, nu mai ştiu. Aşa că mai întâi tresar violent şi apoi mă trezesc sau, am senzaţia că mă trezesc şi visez în continuare.

Mă numesc Bertrand de Lalois. Mi-am petrecut aproape întreaga viaţă într-un deşert, prizonier al unor triburi rebele de nomazi, cu care luptasem pe viaţă şi pe moarte într-un război şi pe care îl pierdusem. Am fost făcut prizonier într-o ultimă fază a războiului şi nu ştiam nimic despre ai mei decât că au fost înfrânţi, iar supravieţuitorii s-au izolat în spatele zidurilor protectoare ale unei fortăreţe de pe-un vârf de munte. Atăt. Blindatele de teren înaintează sprinten, împroşcând pietriş şi evitând cratere de explozii, până-ntr-un moment în care toate se opresc şi liniştea inundă brusc totul. Aud cum firele de nisip scrijelesc armura maşinilor militare. Sunt scos din întunericul burţii metalice direct în soarele orbitor de afară. Bate un vânt puternic care-mi împrăştie părul lung, castaniu-întunecat şi nevăzând nimic mă împiedic, însă două perechi de mâini, de ambele părţi, mă susţin cu fermitate şi mă repun pe picioare. Îmi simt uniforma sfâşiată, cu toate însemnele rupte de pe ea şi cred că arăt destul de jalnic. Îmi ia ceva timp până încep să desluşesc detalii. Suntem la poalele unui munte. O imensitate aiuritoare, a cărui vârf este ascuns de către o pătură de nori parcă lipită acolo, în înalturi, de piscul invizibil. La un moment dat observ cum printre nori îşi face loc ceva sclipitor, ieşind tot mai mult în bătaia soarelui, ceva devenind tot mai mare pe măsură ce coboară direct înspre detaşmentul în aşteptare. Este un dirijabil, o platformă zburătoare parcă turnată din mercur de dimensiuni mai mult decât apreciabile şi poartă pe el inscripţia “Hindenburg”. Aproape că aterizează ceva mai departe şi pare să nu se mai întâmplă nimic. O vreme. Apoi din imensitatea suspendată a navei coboară ceva asemănător cu un lift din care îşi face apariţia un grup compact de oameni, gărzi şi prizonieri. Are loc un schimb de prizonieri şi sunt dus la bordul navei care se înalţă imediat. Primesc primele îngrijiri. Mi se aduce o uniformă nouă, din catifea neagră cu însemnele rangului. Sunt invitat în sala de comandă unde se fac prezentările. Discuţia promite să dureze, deoarece toţi sunt interesaţi să pună întrebări şi să afle cât mai multe. Iar eu ma opresc din vorbit, deoarece trecem prin pătura de nori şi atunci când ajungem deasupra întrezăresc ceva asemănător cu o clădire zidită circular în jurul piscului înălbit de zăpezi. Între fortăreaţă şi dirijabul începe un schimb de semnale luminoase şi eu, parcă din nou, mă trezesc. Da, nu e sănătos să citesc prea multe sf-uri. Ca atunci m-oi visa de-a dreptul Paul Atreides, zis Muad’Dib, adică Şoarecu’ Deşertului. Sau mă voi trezi într-un “sicriu” criogenic, exact ca în “Ubik”-ul lui Ph. K. Dick. Nu. Bine o spuneau proletkultiştii că nu-i sănătos să te rupi de popor. Că atunci chiar începi să vezi cai verzi pe pereţi, exact ca în “Prânzul dezgolit” a lui Burrows.

0 comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)