Ganduri ratacite despre arta greselii
(din episoadele precedente)
Să revenim şi să ne întrebăm dacă ne-a trecut vreodată prin cap că de la bun început suntem concepuţi într-un mod perfect. Mai mult, fiecare dintre noi prezintă o formă particulară şi de aceea atât de preţioasă a perfecţiunii. Chiar această alteritate şi reprezintă cea mai incitanta parte a jocului pâna în momentul în care, în fapt, ni se dă de înţeles că suntem suspecţi de a fi imperfecţi prin raportare la o sumedenie de sisteme de evaluare, toate orientate nu înspre relevarea perfecţiunii, ci exact invers, înspre relevarea incoerenţei sau, poate, şi mai rău – stimularea comportamentului eronat care şi este, pâna la urmă, obiectul muncii oricărui sistem educativ. Cred că nu ar mai fi cazul să lămurim sintagma "sadismul profesoral", pedeapsa ca formă de convingere şi violenţă ca energie formativă. Fără subilităţi. E mai bine că-i mai simplu. Chiar dacă şi mai grosier. Însă atât de eficienţă în pavlovianismul ei nedisimulat. Fără această ipoteză ar dispărea tot ceea ce Michel Foucauld a studiat cu atâta minutiozitate, adică, spitalele, clinicile psihiatrice, închisorile şi de ce nu, aş adăuga eu, grădiniţele de copii, şcolile, taberele de pionieri, lagărele de concentrare şi exterminare… a "suspecţilor", "eronaţilor" şi, evident, "greşiţilor" de tot felul. În realitate nu suntem educaţi, ci, mai degrabă, re-educaţi, ca la Piteşti sau în Gulagul stalinist, dezvăţaţi de sentimentul perfecţiunii, considerat a fi ignoranţă infantilă.
Cu toţii cunoaştem forţa disciplinatoare (şi castratoare deopotrivă) a ideilor de genul – "nu te băga în faţă", "nu fi cel mai deştept", "nu-ţi complica viaţa", "fii în rând cu toată lumea” etc. Ne este amputat cel mai puternic program de protecţie şi indus virusul îndoielii, precum şi ideea că cea mai sănătoasă atitudine este autoironia. Un prieten mă roagă să-l ajut să se înţeleagă mai bine. Adică să se perfecţioneze. Trebuie să-i vorbesc despre propria lui imagine. Însă când încep să-i mărturisesc simpatia mea pentru el, se încreţeşte aproape dispreţuitor şi îmi spune că de altceva ar avea nevoie. De unde să fi ştiut eu că el se vroia anchetat, pedepsit şi purificat. El vroia să-i vorbesc despre defecte. Omul trăia cu convingerea că este greşit. Omul vroia dovezi ale prieteniei şi-mi cerea ajutor într-un fel de "eviscerare" empatică pe care eu i-aş aplica-o cu toată "cruzimea" de care aş fi capabil. El era convins că aşa ceva l-ar ajuta să devină mai puţin greşit. Greşeala. Una asumata si interiorizata, deoarece in fapt, suntem educati sa ne fim proprii turnatori voluntari. Doar nu ne putem ascunde de noi înşine. Şi nu doar turnători, ci şi supraveghetori. Precum şi întregul complet de judecată. Minus reprezentantul apărării. Ceva asemănător cu procesele staliniste. Ceva asemanator cu autodemascarile practicate in China maoista si autoincriminarile absolut fantasmagorice din Rusia bolsevica. Suntem invatati sa ne consideram pe noi insine drept ceva incomplet sau, altfel spus, oricand accesibili opiniei oricui si indiferent de natura atitudinii. Chiar mai mult, deoarece imediat dupa ce ne-am fi turnat noua insine, sa ne si pedepsim cu toata convingerea ca procedam in singurul mod pasibil a fi corect.
Ne putem fi și propriii anchetatori, dar și călăi. Pentru a reusi sa supravietuim intr-o lume nesigura, trebuie ca eu insumi sa-mi fiu suspectul numarul unu. Trebuie sa presupun ca doar asa imi asigur un spor de "destaptaciune" si, implicit, o nişă ceva mai confortabila in acest codru des si intunecat, populat cu cele mai cosmaresti productii ale propriei minti, evitand lame si gloante, dar si gheare si colti, precum si gropile comune sapate cu cele mai bune intentii si oferite tuturor din cel mai sincer sentiment de dragoste pentru semeni. Trebuie să fiu greşit în proprii mei ochi. Trebuie să-mi fiu propriul meu duşman. Deci, trebuie să ştiu a mă spiona pe mine însumi. Asta este viata. Şi n-o poţi părăsi pentru o străinătate ceva mai confortabilă, cum, cred, este normal să procedeze oricine atunci când a înţeles cu toată claritatea că oricât de mult s-ar perfecţiona în continuare, oricum tot acolo va rămâne. Deoarece oriunde aş pleca, pe lângă bagajul implicit, voi căra împreună cu mine şi propriile... greşeli.
0 comments:
Post a Comment