Fragment din romanul încă fără titlu... (5)
Înviorarea de dimineaţă se termina până la urmă şi reflexul pavlovian educat în ani de zile îi şopteşte undeva într-un colţ al conştiinţei ceva asemănător cu nişte sonorităţi de trompetă, ceva similar cu semnalul unui atac al cavaleriei lui Budionnîi.
Reporneşte radioul pentru a trăi un deja vu care nu intârzie să se şi intâmple. Trompeta tună sprinten semnalul familiar, iar o voce de copil, aceeaşi de când se ţine minte (oare cum îl menţineau pe copilul radiofonic la aceeaşi vârstă?), anunţă cu o nedisimulată voioşie începutul emisiunii „Dimineaţa pionierească” şi fără nici o pauză intra într-o descriere precipitată a deliciilor şi plăcerilor unei vacanţe minunate petrecute în „Artek”, super-prestigioasa tabără din Crimeea cu un nume atât de puţin rusesc şi sovietic, ci mai degrabă tătăresc. Acolo poţi ajunge dacă ai super-note la purtare şi învăţătură şi, în general, dacă eşti super-pionier, deoarece la Artek, tabără de importanţă unională, ajung doar super-pionierii cu adevărat sovietici şi nu numai sovietici, ci şi vietnamezi, cehoslovaci, cilieni, polonezi, cubanezi şi de prin alte părţi în care sovietele reuşise să pună piciorul.
Dacă mai întârzia cu plecatul la şcoală, prindea câteva minute din programul de „rock sovietic”, de obicei cântece de dragoste, impărtăşită sau deloc, despre construirea Magistralei Baical-Amur şi suprema provocare pe care o puteai trăi săvârşind acolo fapte de bravură şi curaj comsomolist sau diverse cântări patetico-plângăcioase despre senzaţiile ostaşilor Armatei Roşii în timp ce erau călcaţi de şenilele tancurilor germane. În acorduri de chitări electrice, cu un suport de percuţie total anemic, nişte voci behăiesc povestea tristă despre „comisarul însângerat care gâfâie – Înainte! // toate gloanţele s-au terminat // şi nu mai sunt grenade...” şi aici vocea atinge o culminaţie istericoasă-înlăcrimată exclamând îndurerat „... au rămas în viaţă doar şapte, doar şapte tineri soldaţi...”. Îşi imagina şapte băieţi de abia ieşiţi de pe băncile şcolii, tot ce a mai rămas dintr-un pluton decimat, care stăteau într-o tranşee răvăşită de obuze şi se uitau cu o oarecare disperare la zecii de elefănţei blindaţi care se rostogoleau grăbit spre ei prin lanul de grâu într-un huruit voios de şenile şi scoţând norişori negri pe ţevile de eşapament. Şi cu siguranţă că oricare dintre ei ar fi refuzat acea stea de Erou al Uniunii Sovetice, decernată, bineînţeles, post-mortem, în schimbul vieţii lor tinere şi neprihănite.
Însă elefănţeii îşi continuau mersul entuziast înainte şi, evident, fără grenade nu prea aveai ce să le faci, decât pur şi simplu să te laşi călcat şi amestecat cu pământul patriei mult iubite.
Geniala poza! Unde ai gasit-o?
ReplyDeleteSi mie mi-a placut. Mai ales detaliul de pe perdele isi face toti banii :)
ReplyDeleteCFR!!!! Superb! Are ceva nostalgic fotografia asta. Poate ei doi, poate trenurile alea romanesti...citem din fragment si rememoram zilele cand ma trezeam dimineata si mergeam la scoala. Zilele alea de iarna, intunecate, reci. Si orele plictisite si plictisitoare de dimineata (cu amorteala aferenta). Uite ceva care cu greu o sa dispara din memorie.
ReplyDeleteMerci pentru postare!
Vladimir
E normal sa fie asa. Sun amintiri care fac parte din noi, din copilaria noastra si asta le confera o putere si mai mare. Ceva nostalgic...ma gandesc ca aceasta nostalgie isi are radacina mai degraba in faptul de a rememora ceva din copilarie decat in imaginea directa a ceea ce insemnau acele vremuri. Imi amintesc cu placere trenurile pline si forfata dinaintea unei excursii cu scoala, insa asta nu pentru imagine in sine ci pentru faptul ca face parte din setul meu de trairi din copilarie. Nu cred ca cineva si-ar putea dori sa retraiasca ca adult momentele din acea vreme.
ReplyDeleteFrumos text!
Merci tuturor pentru comentarii. Aestetica, ai perfecta dreptate. Intr-adevar, este rememorarea acelor momente dintr-o "realitate iertatoare" a copilariei. Insa la mine este si rememorarea terorii. Chiar ca si copil, mi-o amintesc. Teroarea scolii, frigului, a statului la orele total inutile, pentru ca apoi sa merg la scoala muzicala. Si imposibilitatea de a evita sau de a reduce din shocul asta cotidian. Zi de zi.
ReplyDelete