Despre placerea si rutina scrisului (5)
5. Vi s-a întâmplat ca, odata ce ati publicat o carte, sa nu va mai placa, dupa un timp, sa n-o mai recunoasteti, sa regretati, poate, ca ati tiparit-o?
5. „Scriam textele pentru a nu ma mai recunoaste în ele”
Nu pot regreta nici macar erorile pe care le-am comis. Iar imperfectiunile pe care le remarc ulterior în textele publicate îmi trezesc mai degraba mila si compasiune fata de textul pe care în mod evident l-as perfecta. Ma înduioseaza anume prin aceasta fragilitate si vulnerabilitate pe care ar suporta-o oricare text. Ma sensibilizeaza aceasta „marginalitate” tot mai evidenta a unei scrieri care, în timp, îsi releva defectele. Ma sensibilizeaza si ma incita, ma potenteaza însasi aceasta responsabilitate, sa-i spun „paternala”, fata de fiecare rând scris, dar si o anumita vinovatie de a nu-I fi conferit consistenta suficienta pentru a rezista. Cred ca o singura carte ar putea fi scrisa-rescrisa la nesfârsit, oglindind în mod punctual evolutia textului interior care, odata incitat, capata propria viata si pentru care eu, în mod fals considerându-ma autor, devin un simplu purtator, suport si gazda în egala masura. Sunt doar „gura” prin care el, Textul, se rosteste pe sine. Sunt Mâna prin care el se scrie-rescrie într-un mod continuu.
Sunt spatiul în care el alege sa traiasca, sa ma populeze, pâna la urma, cu acordul meu deplin si cu aceasta „insatisfactie” fata de textele deja scrise, „reci” si poate chiar „învechite”, ma face sa înteleg ca el este un organism, un corp viu pentru care eu însumi devin doar un exponent, un atribut prin care el se manifesta. Textele din volumul Contraideologii musicale (primul meu volum de scrieri) mi se par deja „degradate” pâna la limita unei infantilitati înduiosatoare. Poetica muzicala în convorbiri ajung sa mi-o reprezint drept un abuz de pretiozitate si chiar narcisism (în sensul prost al cuvântului). Anumite eseuri, cum ar fi, spre exemplu, Dare de seama despre filosofie, muzica si orbi, mi se par exagerat de mecaniciste si manieriste în pretentia lor de a fi exhaustive sau exemplare, iar Muziconauticele – o culegere de texte viciata pâna în maduva de un eclectism greu de explicat si imposibil de asumat. Am sentimentul unui paleontolog, iar cartile deja scrise sunt tot atâtea tentative de a îndeparta mai multe straturi aluvionare, sub care, înca mai pastrez aceasta convingere, se situeaza identitatea originara, consistenta si neperisabila, a textelor pe care înca urmeaza sa le scriu. Într-un alt sens, le justific imperfectiunea prin simplul fapt ca prin ele, prin textele astea „regretabile” (vorba intervievatoarei), am încercat sa ma salvez de sentimentul taios al inutilitatii si inconsistentei – nu exclud nici aceasta varianta. De aici si insatisfactia si nemultumirea. De aici si frustrarea de a nu fi scris ceva ce s-ar sustine în timp. În volumul Territoria mi-am demascat într-un mod absolut nerusinat (ce este rusinea?) identitatea de barbar precrestin, iar toate cele patru texte sunt tot atâtea ritualuri animiste, coregrafii ale unor resuscitari consecutive, oglinda halucinogena în care mi-am privit si mi-am întors pe toate fetele, impudic însa nu obscen, succesiunea de chipuri ale propriei mele alteritati. Scriam textele pentru a nu ma mai recunoaste în ele, pentru a nu ma identifica în ceea ce traia deja în ele si, evident, pentru a comite impudoarea suprema de a-mi pune numele pe coperta, deasupra titlului. 
0 comments:
Post a Comment