Territoria

Privind harta lumii pendulam între imaginea continentelor, ale căror contur şi perimetru îl defineau apele şi invers, configuraţia mărilor şi oceanelor pe care o impuneau ţărmurile. Sloterdijk definise foarte precis sensul sentimentului meu. Marile cărţi îmi erau adresate în calitatea lor de texte deschise înspre mine prin însăşi modul în care le era orientată sugestibilitatea. Erau nişte „scrisori” trimise unui număr indefinit de destinatari şi cu un termen indefinit de „întârziere”. Iar întâlnirea cu o carte o imaginam drept „punctul terminus” al unui periplu sinuos şi obositor pe care mesajul trebuia să-l parcurgă pentru a-şi găsi liniştea la celălalt capăt unde descoperea întreaga mea conştiinţă aşteptându-l. Conta doar conţinutul mesajului, fără ca timpul să-şi poată exercita înrâurirea inhibantă.

Cărţi: Virginia Woolf (Arta lecturii) + Somerset Maugham (Bilanţ) + Stephen King (Misterul regelui)

Muzică: C. Frank – Variaţiuni simfonice pentru pian şi orchestră (1885) + C. Frank - Sonata în La major pentru vioară şi pian (1886) + Tabla Beat Science + Aphex Twin (Come to Daddy, 1997)

Actori: Jeoffrey Rush (Quills, 2000, regizor: Philip Kaufman) + Ethan Hawke (Before Sunset, 2004, regizor: Richard Linklater) + Tim Roth (Lie to me – serial, 2009, creator: Samuel Baum)

Filme: Fanny and Alexander + Wild Strawberries (Ingmar Bergman) + Sacrifice (Andrei Tarkovski) + The Wonderful, Horrible Life of Leni Riefenstahl (Leni Riefenstahl)

Practicam lectura şi în paralel, fără a-mi da seama, căutam stări şi postúri pentru a intensifica focalizarea pe text. Iar între mine şi text sau, mai bine-zis, între mine şi centaurul osmotic al egotextului imaginar stătea propriul meu corp cu infinitatea aferentă a ancorelor senzitive „ţintuindu-mă” în realitatea concretă, în pofida dorinţei mele de a plonja într-o absenţă cât mai radicală. Realitatea Profundă se dezvăluia dincolo de corp, semnele şi senzaţiile acestuia, în invizibilitatea „androgină” a Sinelui lichefiat flexându-se în configuraţii cu infinite grade de libertate. Primul pas înspre abandonul corpului fusese deja făcut – nu citeam decât culcat. Mai mult, nu citeam ziua decât atunci când trebuia să suprim senzaţia timpului care curgea prea lent, în avioane, în trenuri, în autocare sau în metrou, în transportul urban sau la cozile de la policlinică. Nu puteam citi la masă şi nu mai percepeam lectura ca fiind ceva ce ar face parte dintr-o obligativitate pentru perfecţionarea inteligenţei, intelectului, conştiinţei, percepţiei, judecăţii, logicii etc.

Ajunsesem să nu mai citesc ziua. Citeam doar noaptea, de preferat cu geamul deschis şi cu o intensă senzaţie de frig. Ca şi pentru iubirea lui Tristan şi Isolda, pentru lectură era bună doar noaptea. Perioada diurnă ajunsese a fi un timp blestemat, cum bine o spunea chiar Isolda în scena a patra din actul doi al operei wagneriene. Mă scufundasem în anti-utopica şi relativ greu de găsit „Ora Taurului” a lui Ivan Efremov, iar surprinzătoarea apetenţă pentru genul SF – Frank Herbert, Cordwainer Smith, Roger Zelazny, Philip K. Dick, Gerard Klein – mi-o explic astăzi drept o inconştientă căutare a „mirosului” şi „gustului” pe care lectura textului o cam pierduse de ceva vreme. Mai era, poate, şi o reminiscenţă a pasiunii adolescentine pentru Jules Verne. Mă regăseam într-o relativă uitare şi abandon, conştientizând şi constatând cu claritate amputarea organului de „lectură olfactivă”.

Marţi, 112 aprilie

Capul meu realmente este un acvariu, iar ochii – hublouri prin care privesc agitaţia din jurul meu. Sticla senzaţiilor nu întotdeauna este una transparentă, iar imaginile lumii care răzbat prin vitraliul sentimentelor trebuie să suporte efectul distorsionant al refracţei la care este supus orice ajunge proiectat în apele acvariului. Imaginile lucrurilor ajung undeva în epicentrul craniului şi le pot roti acolo pe toate părţile, ca pe nişte proiecţii tridimensionale. Îmi este suficient, deoarece ştiu că în realitate lucrurile sunt sensibil diferite şi se situează altundeva decât acolo unde par să fie. Localizarea spaţială îmi dă bătăi de cap, deoarece tocmai ceea ce deseori pare să fie aproape sau prin preajmă, în realitate se sitează undeva departe.

Mult mai târziu trăisem încă o dată acel „naufragiu” dostoievskian, însă de această dată, fără a fi decis-o conştient. Supusesem „epurării” propria mea afectivitate. „Tristan şi Isolda” de Wagner îmi readusese cu o acuitate aproape dureroasă sentimentul nemerniciei şi micimii mele umane şi făcuse să mă îndoiesc, amar, acru, caustic – dacă acizii pot avea gust – de valabilitatea şi, mai mult, de utilitatea propriei afectivităţi. Actul II, cu cele patru scene ale sale, mă determinau să-mi pun problema dacă pot iubi sau dacă am iubit vreodată cu adevărat. Nu mă impresiona atât de mult fabula din moment ce era evident că toată pasiunea aia nebună era cauzată de către licoarea magică a Branghenei, servitoarea Isoldei, oricum producătoare de iluzie, halucinaţii şi transă psihedelică. Muzica însă, dincolo de personalitatea actanţilor, diversitatea relaţiilor şi profunzimea atitudinilor, înfăţişa un sentiment care şi-i „procura” într-un mod ireversibil pe ambii purtători – Tristan şi Isolda – într-un mod realmente “canibal”.

Cărţi: Carlos Castaneda, Învăţăturile lui Don Juan (întreg ciclul – 9 cărţi) + Paul Auster, Trilogia New-York-ului + Milorad Pavić, Dicţionar hazar + Saul Bellow, Herzog

Muzică: Nirvana, Nevermind (24.09.1991) + Gentle Giant (Gentle Giant, 1970) + Blood, Sweat & Tears (Blood, Sweat & Tears, 1968) + Pop-Mekhanika (leader S. Kuryokhin)

Actori: Ewan McGregor (Pillow Book, 1996) + Sonny Chiba (Kill Bill II, 2003-2004) + Toshirō Mifune (Rashomon, 1950)

Reveneam din nou, în gând, la vocea mamei, la eficienţa timbrului şi muzicalităţii pe care o avea vocea ei şi prin care în imaginaţia mea se construiau stări de realitate. Sesizasem la un moment dat că lectura înseamnă, de fapt, o autoaudiere. Nu putusem deprinde abilitatea lecturii rapide, a modului de a „tăia” vizual o pagină de text. Şi în acelaşi sens, constatam că nu m-am putut desprinde de voce, de sonoritate, de muzicalitate în receptarea textului scris. Privirea care percepea imaginea paginii era doar un declanşator al „benzii sonore”, iar lectura nu o mai conotam în limitele unui act vizual pe care îl asociam mai degrabă răsfoirii albumelor de artă. Pagina unei cărţi devenea mai degrabă pagină a unei partituri pe care o „citeam” doar într-un mod auditiv. Cărţile erau citite nu atât cu ochiul, cât cu urechile. Pentru a aprofunda experienţa lecturilor repetate am recurs chiar la „Crima şi pedeapsa” lui Dostoievski.

Rămân aşa, cu un puzzle neterminat, cu înfrângerea mea în faţa unui cer nedefinit, deschis. Poate mă oprisem eu însumi printr-o teamă inconştientă că, o dată terminat cerul, imaginea va învia şi voi putea urmări, ca printr-o fereastră deschisă, plutirea norilor peste crucile şi cupolele catedralei din Zagorsk. Intenţionez însă să accept realitatea în termenii ei, nu ai mei.

(din volumul „Territoria”)

Cărţile nu mai miroseau şi într-un târziu nici nu le-am mai considerat drept altceva decât nişte obiecte de pe raft. Le citeam, deseori din inerţie şi doar porţiuni deja cunoscute, iar miracolul sinestezic a fost, treptat, înlocuit de un simplu şi, aş putea spune, ordinar hedonism de retrăire a unui film. De la magie ajunsesem la cinematografie imaginativă când era destul să deschid cartea la pagina corespunzătoare ca „filmul” să pornească, imagini mobile, nimic mai mult.
O primă intuiniţie a faptului că realitatea reprezintă o textualitate taxinomică – şiruri de nume descendente genealogic până în miezul lumii – conform modelului iudaic la Andrei Cornea – într-o continuă articulare dinamică am avut-o atunci când nemaiputând justifica recursul la lectură în calitatea ei de practică euristică sau cognitivă şi nici măcar hedonică într-o accepţiune imaginativă, am început să „lecturez” instrucţiuni de utilizare ale diverselor dispozitive precum maşini de spălat, frigidere, maşini de cusut, aparate de preparat cafea, cuptoare cu microunde, casetofoane, maşini de găurit pereţi şi diverse alte dispozitive. Erau cărţulii de obicei în rusă, însă nu mă feream nici de limbile aşa-zise străine. Mi le reprezentam drept lecturi „anatomice” care îmi aminteau despre sublimele taxinomii ale lui Linnaeus.

Muzica întregului trebuie auzită încă înainte de a fi potrivit toate piesele la locurile lor. Întregul preexistă fragmentelor care-l vor constitui. Întregul însă generează o calitate nouă, pe care părţile constitutive nu o deţin. Este principiul pâlniei imanente, al convergenţei care adună anumite fragmente pentru a genera un anume întreg. Este treaba lui Dumnezeu. Încetinesc şi în loc să aud muzica asist la sosirea unui tren, personalul propriului meu trecut, care intră în mine ca într-o gară şi dintr-o dată pufneşte obosit, slobozind un imens nor de aburi. Imaginea locomotivei se fragmentează şi pot vedea, prin ceaţa condensului, doar coşul fumegând încă, două roţi învârtindu-se tot mai lent, o parte din grilajul din faţă şi o bucată din primul vagon.

(din volumul „Territoria”)

La şaisprezece ani nu mai citeam cărţi noi, proaspete. Le defineam prospeţimea în funcţie de intensitatea mirosului, însă ceea ce citeam nu mai mirosea. Fără a observa ce mi se întâmplă citeam cărţi vechi, deja citite de alţii, cărţi din bibliotecile altora, cărţi împrumutate. Cărţi care nu mai miroseau a nimic. Zweig şi Proust (nu prea mult, deoarece nu prea aveam răbdare), Hugo (nu prea multe din ale lui, deoarece mă cam plictiseau descrierile prea lungi şi monotone), o neaşteptată apetenţă pentru Turghenev şi, mai târziu, Cehov. Mă „populam” cu personalităţi mature, cu oameni serioşi, „cu probleme”, cam frustraţi şi nemulţumiţi, uneori revoltaţi, alteori trişti, cutezători sau de-a dreptul morbizi.

Primele cărţi îmi erau citite. Mi le citea mama. Câte o carte de mai multe ori. La început fusese „Marele răţoi Max”, despre un răţoi micuţ însă curajos care învinsese un uliu apărându-şi prietena. Urmase povestea despre Găina Neagră care se împrietenise cu un copil şi pe care în fiecare seară, după ce toţi se culcau, îl conducea prin galerii subterane într-o altă lume, fascinantă şi misterioasă. O tradase. Pierduse tot. Sfarsitul povestii. Urmasera multe altele. Cărţile îmi erau citite de suficiente ori ca eu să le fi putut memora aproape cuvânt cu cuvânt. Iar la început, atunci, în „dislexia” mea originară, cărţile erau sonoritate, erau mama, mirosul şi muzica vocii ei, confortul şi protecţia, toate convergeau înspre o mitologie a euristicului.

Uitându-mă la imaginea aproape finalizată, îmi defocalizez privirea şi văd doar canale, canalele marţiene. Chiar mi-a venit ideea ca, după ce aş fi reîntregit întregul, să torn, cu mare grijă, ceară topită în canale. Să simulez topirea gheţarilor marţieni şi umplerea albiilor seci cu apă marţiană. Aş fi făcut-o foarte atent, ca firicelul de ceară să fie cât o aţă şi atunci un puzzle, deodată, ar fi devenit un simulacru de vitraliu. Într-un film văzut demult, Palmierii sălbatici, o femeie adună pe patul din dormitor un puzzle al absolutului – un imens cerc negru, care a fost, probabil, compus din zeci de mii de fragmente. Toate negre. Puritate, perfecţiune şi neant. Caut potrivirea şi simpatia fragmentelor. Exersez alchimia distilării mentale şi înlătur reziduurile confuziei şi îndoielii. Angrenajele fragmentelor deja potrivite necesită doar unul anume pentru a se întregi. Este chiar fragmentul lipsă care îmi este ascuns încă în grămada de piese din muşuroiul de piese împrăştiat pe toată masa. Caut racordurile, semnalmentele şi îmi mobilizez imaginaţia pentru a vedea piesa lipsă prin continuarea liniilor, contururilor şi culorilor de pe piesele deja îmbucate. Pentru a vedea imaginea de pe ea. Învăţ clarviziunea şi premoniţia. Învăţ deducţia. Amuşinez, adulmec şi urmăresc liniile de continuitate, parcă aş urmări nervurile de pe o scândură bine şlefuită. Decelerez, continuu şi constat că încă sunt prea rapid, prea smucit şi confuz pentru a auzi menuetul potrivirii perfecte a pieselor.

(din volumul „Territoria”)