Territoria

Privind harta lumii pendulam între imaginea continentelor, ale căror contur şi perimetru îl defineau apele şi invers, configuraţia mărilor şi oceanelor pe care o impuneau ţărmurile. Sloterdijk definise foarte precis sensul sentimentului meu. Marile cărţi îmi erau adresate în calitatea lor de texte deschise înspre mine prin însăşi modul în care le era orientată sugestibilitatea. Erau nişte „scrisori” trimise unui număr indefinit de destinatari şi cu un termen indefinit de „întârziere”. Iar întâlnirea cu o carte o imaginam drept „punctul terminus” al unui periplu sinuos şi obositor pe care mesajul trebuia să-l parcurgă pentru a-şi găsi liniştea la celălalt capăt unde descoperea întreaga mea conştiinţă aşteptându-l. Conta doar conţinutul mesajului, fără ca timpul să-şi poată exercita înrâurirea inhibantă.
Ca şi Pacientul Englez, citeam şi eu „Istoria” lui Herodot şi, în continuare, „Geografia” lui Strabon, „Războiul peloponesiac” a lui Tucidide, „Anabasys”-ul lui Xenophon sau „Războiul galic” a lui Cezar, „Istoria” lui Soloviov sau Karamzin, iar referentul absolut era imaginaţia, imaginarul în întregul lui, mişcător, instabil prin însăşi indeterminarea limitelor, inaccesibile în plasarea lor pe orbita unei îndepărtări permanentizate. Trăiam o continuă „febră tectonică” a imaginaţiei populată cu toate himerele posibile şi imposibile, sublime, obscene, absurde şi seducătoare deopotrivă. Iar întârzierea mesajului îl făcea cu atât mai savuros cu cât îmi vorbea despre o faţă a realităţii sau o stare a minţii pe care timpul, paradoxal, le făcea să „miroase” într-o multitudine de nuanţe a căror diversitate sporea cu atât mai mult cu cât mai mare era întârzierea. Realitatea lui Herodot îmi era mai familiară şi mai apropiată decât poveştile confuze despre colectivizarea stalinistă ale bunicilor. Tot aşa mă întrebam oare ce se întâmpla în al douăzecelea secol înaintea erei noastre? Mă scufundam în deliciul civilizaţiei egeene, citeam mitologie, greacă, nordică, indiană, chineză sau polineziană şi valorizam mult mai în profunzime poveştile bunicii despre Moisa făcătorul de minuni care scotea apă din stâncă. Îmi dădeam seama, împreună cu Marcel Detienne sau Andrei Cornea, de implicaţia oralităţii în formarea conştiinţei mele, a acelei „olfacţii” şi „tactilităţi” care îmi definise propria mea preistorie.