Territoria

Ajunsesem să nu mai citesc ziua. Citeam doar noaptea, de preferat cu geamul deschis şi cu o intensă senzaţie de frig. Ca şi pentru iubirea lui Tristan şi Isolda, pentru lectură era bună doar noaptea. Perioada diurnă ajunsese a fi un timp blestemat, cum bine o spunea chiar Isolda în scena a patra din actul doi al operei wagneriene. Mă scufundasem în anti-utopica şi relativ greu de găsit „Ora Taurului” a lui Ivan Efremov, iar surprinzătoarea apetenţă pentru genul SF – Frank Herbert, Cordwainer Smith, Roger Zelazny, Philip K. Dick, Gerard Klein – mi-o explic astăzi drept o inconştientă căutare a „mirosului” şi „gustului” pe care lectura textului o cam pierduse de ceva vreme. Mai era, poate, şi o reminiscenţă a pasiunii adolescentine pentru Jules Verne. Mă regăseam într-o relativă uitare şi abandon, conştientizând şi constatând cu claritate amputarea organului de „lectură olfactivă”.
Gustul pentru SF fusese o consecinţă a imaginarului fantastic din zona poveştii şi basmului citite în copilăria timpurie. Iar lecturile din Franc Herbert şi Cordwainer Smith mă repusese pe lecturile din mitologia universală. Priorităţile fuseseră stabilite deja de mult timp şi cu o suficientă claritate – mitologia nordică şi greacă, la care ataşasem lecturile ulterioare din hermeneutica lui Vasile Lovinescu, reluate cu multă grijă şi atenţie. Şi cum nu puteam citi ziua, conştientizasem cu suficientă dificultate că, practic, nu mai făceam nimic altceva. Lecturile ficţionale şi mitologice s-au instaurat – puternic, definitiv, adânc – drept priorităţi nocturne. Nici până în prezent nu asociez regimul diurn al existenţei cu cititul, decât reieşind din anumite nevoi pur practice. Până a pleca la paisprezece ani de acasă, o bună parte a regimului diurn mi-l ocupau activitatile de studiu la cele doua scoli, generala si muzicala, destul de anoste şi într-un mediu suficient de agresiv pentru a dori să-l abandonez cât mai repede. Urmasem Liceul de muzică – o dezamăgire profundă, încât de pe la sfârşitul anului doi să nu mai frecventez cursurile pierzându-mă definitiv prin biblioteci şi lecturi nocturne. Nietzsche avu darul de a-mi reda câte ceva din optimismul pierdut chiar prin năstruşnicia lui Zaratustra care consuna atât de mult cu Til Eulenspiegel – o imagine mai degrabă muzicală din poemul simfonic al lui Richard Strauss decât a personajului din romanul lui Charles de Koster. Recitisem scrierea lui Nietzsche – această carte de aventuri iniţiatice – de mai multe ori şi adusesem paginile cărţii într-un hal fără de hal subliniind cu creionul aproape întregul text. De aici săream la „Petruşka” lui Stravinski, la „Pierrot Lunnaire” de Schoenberg, la „Frankenstein” de Mary Shelley, la basmele erotice ruseşti şi, fapt surprinzător, la Karel Capek cu salamandre, krakatit şi roboţi.