Aparatul de joc îl aşteaptă pe Oleg într-o speluncă puţind rânced a veceu şi fum de ţigară. Mai sunt şi vocile stridente ale consumatorilor care fie râd, fie cântă ceva patriotic sau, uneori, înjură atunci când de prea mult alcool se iau la bătaie. Iar peste toate se suprapune muzica învechită a unui post de radio care transmite şlagăre uitate cu decenii în urmă. Din staţie mai are de făcut vreo zece minute până în „sanctuar” şi stă răbdător la stop. Atunci o vede pe ea, parcă evadată din visele lui cu zboruri de noapte, ţipete de oameni speriaţi, case dărăpănate şi vehicole ruginite. Femeia este îmbrăcată în alb, cu o umbrelă dantelată în mână, albă şi ea, ţinându-i umbră. Aşa apărea şi în vise, o pată de puritate, o absenţă rătăcind pe străduţele înfundate ale subconştientului lui Oleg. Aşa arată şi în realitate, cu o expresie absentă pe faţă, cu un evantai, tot alb, pe genunchi, vădit îmbătrânită, însă demnă şi intangibilă, pierdută în suferinţe doar de ea ştiute. Poartă o pălărie albă cu boruri largi, o broboadă transparentă îi îmbrăţişează umerii învăluind-o ca într-un nor, însă prin decolteul rochiei răzbate un fragment din pielea ei smeadă şi ridată. Într-un prim moment are senzaţia că femeia evadase de pe un platou de filmare. Omorându-şi partenerul, înjurându-l pe regizor şi devastând întreg platoul. Sau, poate, s-a strecurat neobservată de nimeni şi plecase pur şi simplu în lumea largă fără a-şi mai putea aminti cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Cu creierii albiţi de droguri sau pur şi simplu naufragiaţi într-un alzheimer galopant. Sau, mai degrabă, evadase direct de pe peliculă, deloc femeie reală, ci un personaj în căutarea scenaristului pentru a-i lua capul într-o călătorie iniţiatică fără scop şi cârmă. Aşa, de dragul unui capriciu muieresc, cum se întâmplă de obicei. Se face verde, însă Oleg stă înmărmurit pe partea lui a străzii şi priveşte cum femeia mişcă maneta şi scaunul cu rotile porneşte, lent, parcă purtat prin aer, aducându-i-o tot mai aproape, un mister îmbătrânit şi blocat în neputinţa trupului îmbrăcat în albul imaculat al mătăsii. Fără nici cel mai mic sunet, un mecanism uns perfect la toate articulaţiile, femeia dispare după colţ. A trecut pe lângă el fără a-l vedea şi a plecat trântind uşa. Se face roşu din nou şi Oleg priveşte spre locul în care a dispărut doamna misterioasă. Să fi fost un semn? Să fi fost o nălucă? Deoarece nimeni nu întorsese capul după ea. Nimeni nu comentase nimic. Sau se prefăceau a nu o fi văzut? Imposibil, prezenţa ei bătea la ochi mai ceva ca farurile unui tren de noapte. Însă nimic altceva decât tăcerea, iar atâta timp cât a privit-o parcă cineva oprise zgomotul lumii lăsând doar imaginea. Se face verde. Hărmălaia de voci şi motoare revine ca o avalanşă strivind vraja şi Oleg traversează verificând conţinutul portmoneului. Patru încărcări de aparat. Patru şanse de a prinde ceva valabil. Doar patru gloanţe într-o bandă de mitralieră, mult prea puţin pentru o „rafală” eficientă. Iar în cazul unui eşec îl aşteaptă hăul frustrării şi, eventual, o disperare, una nu prea mare însă, ci mai degrabă domesticită în atâţia ani de negocieri cu divinitatea jocurilor de noroc. La bar salută doi-trei oameni şi se aşează în faţa aparatului. Îl atinge şi îi simte vibraţia, de această dată parcă una prietenoasă. Mecanismul toarce blând emanând căldură şi sclipind voios din toate lămpişoarele, flămânzit sau, poate, însetat după bancnotele lui Oleg. Parcă îl şi vede dând dintr-o „codiţă” imaginară şi ştie că până la urmă va trebui să-i arunce „osul”. Rosteşte în minte rugăciunea aducătoare de noroc. Încarcă prima bancnotă. Alege jocul. Alege miza şi apasă butonul „Start”. Cărţile încep să-şi arate faţa, parcă forţate de muzica invocării din mintea lui Oleg. Îşi aprinde o ţigară. Potriveşte scrumiera mai aproape, trage primul fum şi se simte răpit de ritm, tangoul perfect a excitaţiei şi dorinţei, învăluit în mătăsurile parfumate ale femeii handicapate...
0 comments:
Post a Comment