Territoria

Primele cărţi îmi erau citite. Mi le citea mama. Câte o carte de mai multe ori. La început fusese „Marele răţoi Max”, despre un răţoi micuţ însă curajos care învinsese un uliu apărându-şi prietena. Urmase povestea despre Găina Neagră care se împrietenise cu un copil şi pe care în fiecare seară, după ce toţi se culcau, îl conducea prin galerii subterane într-o altă lume, fascinantă şi misterioasă. O tradase. Pierduse tot. Sfarsitul povestii. Urmasera multe altele. Cărţile îmi erau citite de suficiente ori ca eu să le fi putut memora aproape cuvânt cu cuvânt. Iar la început, atunci, în „dislexia” mea originară, cărţile erau sonoritate, erau mama, mirosul şi muzica vocii ei, confortul şi protecţia, toate convergeau înspre o mitologie a euristicului.
La început cărţile însemnau sonoritate şi imaginaţie, timbrarea şi melopeea recitării unui text, o autentică transmitere orală şi primele forme ale dorinţei mi-au apărut în aşteptarea orei de culcare, atunci când mama urma să-mi citească o carte. Repertoriul îmi era cunoscut, iar în cazul câtorva cărţi o puteam dubla pe mama, recitând cu ea împreună textul cărţii şi participând parcă la actul lecturării. „Scriere şi oralitate în Grecia Antică” de Andrei Cornea o citisem de abia nu demult şi din cele două modele – ebraic cu textul ca listă şi grecesc cu textul ca pre-text pentru participare – conturate cu atâta fineţe şi precizie de către autor m-am recunoscut în acel grecesc, în care discursurile marilor oratori se învăţau pe dinafară şi, probabil, cu încă două mii cinci sute de ani înaintea serii în care recitam împreună cu mama, „coral”, pe două voci, cărţile mele preferate, un grec îl seconda pe Demostene, mişcând din buze şi articulând, pe neauzite însă, textul rostit cu voce tare. Mă fascinează această intuiţie a mamei care fără a o şti se folosise de cea mai puternică şi eficientă metodă de a activa imaginaţia – procedura transmiterii orale. Nu mă deranja prea mult dacă anumite cărţi erau fără imagini, deoarece interesul îmi era în întregime focalizat chiar pe ceea ce se „ascundea”, atâta timp cât încă nu puteam citi, în semnele din care se puteau forma sensuri şi care puteau fi înviate prin viu grai. În permanenţă îi ceream mamei reluarea anumitor lecturi, deoarece prin intermediul lor reveneam, după îndelungatele pauze de „ne-lectură”, in realitatea personajelor la a căror poveste asistam într-un mod nemijlocit. Reluările împrospătau şi aprofundau imaginile din minte, ba chiar mai mult, îmi permiteau o mai bună focalizare şi reprezentare a ambientului, dar şi a unei sumedenii de detalii suplimentare. Şi astea toate se întâmplau într-un regim de invizibilitate absolută. Nu exista „cartoon culture” al puştilor de astăzi, nu existau filme pentru copii decât într-un număr extrem de redus, printre care multe politizate. Olfactivul, ca şi sonorul vocii mamei erau nişte prezenţe absente. Le lipsea nemijlocirea materialităţii, iar tactilitatea prin care aveam acces la textură şi temperatură nu mă putea trimite direct la sensurile textului, cu care textura cartonului coperţii nu prea avea nimic de a face. Altfel spus, şi mirosul şi sunetul erau invizibile şi ambele făceau parte dintr-o meta-lectură continuă susţinută într-un mod inconştient. În final, nici nu mai conta obiectul lecturii atâta timp cât nici mirosul şi nici sunetele nu erau destinate organelor de simţ, ci imaginaţiei, „hipertextului” metamorfic în care erau „amfibianul” perfect, intrând în stări de osmoză spontană cu invizibilul. Olfactivul şi sonorul se amplificau însă prin tactil – texturi de suprafeţe care sugerau nuanţe de intensităţi termice – un fel de „parfum” al atingerii. Lectura şi imaginarea mă trimiteau înspre o astfel de zonă a „senzaţiilor” şi „stărilor” legate direct de invizibil.