Territoria

Uitându-mă la imaginea aproape finalizată, îmi defocalizez privirea şi văd doar canale, canalele marţiene. Chiar mi-a venit ideea ca, după ce aş fi reîntregit întregul, să torn, cu mare grijă, ceară topită în canale. Să simulez topirea gheţarilor marţieni şi umplerea albiilor seci cu apă marţiană. Aş fi făcut-o foarte atent, ca firicelul de ceară să fie cât o aţă şi atunci un puzzle, deodată, ar fi devenit un simulacru de vitraliu. Într-un film văzut demult, Palmierii sălbatici, o femeie adună pe patul din dormitor un puzzle al absolutului – un imens cerc negru, care a fost, probabil, compus din zeci de mii de fragmente. Toate negre. Puritate, perfecţiune şi neant. Caut potrivirea şi simpatia fragmentelor. Exersez alchimia distilării mentale şi înlătur reziduurile confuziei şi îndoielii. Angrenajele fragmentelor deja potrivite necesită doar unul anume pentru a se întregi. Este chiar fragmentul lipsă care îmi este ascuns încă în grămada de piese din muşuroiul de piese împrăştiat pe toată masa. Caut racordurile, semnalmentele şi îmi mobilizez imaginaţia pentru a vedea piesa lipsă prin continuarea liniilor, contururilor şi culorilor de pe piesele deja îmbucate. Pentru a vedea imaginea de pe ea. Învăţ clarviziunea şi premoniţia. Învăţ deducţia. Amuşinez, adulmec şi urmăresc liniile de continuitate, parcă aş urmări nervurile de pe o scândură bine şlefuită. Decelerez, continuu şi constat că încă sunt prea rapid, prea smucit şi confuz pentru a auzi menuetul potrivirii perfecte a pieselor.

(din volumul „Territoria”)