Territoria

Mult mai târziu trăisem încă o dată acel „naufragiu” dostoievskian, însă de această dată, fără a fi decis-o conştient. Supusesem „epurării” propria mea afectivitate. „Tristan şi Isolda” de Wagner îmi readusese cu o acuitate aproape dureroasă sentimentul nemerniciei şi micimii mele umane şi făcuse să mă îndoiesc, amar, acru, caustic – dacă acizii pot avea gust – de valabilitatea şi, mai mult, de utilitatea propriei afectivităţi. Actul II, cu cele patru scene ale sale, mă determinau să-mi pun problema dacă pot iubi sau dacă am iubit vreodată cu adevărat. Nu mă impresiona atât de mult fabula din moment ce era evident că toată pasiunea aia nebună era cauzată de către licoarea magică a Branghenei, servitoarea Isoldei, oricum producătoare de iluzie, halucinaţii şi transă psihedelică. Muzica însă, dincolo de personalitatea actanţilor, diversitatea relaţiilor şi profunzimea atitudinilor, înfăţişa un sentiment care şi-i „procura” într-un mod ireversibil pe ambii purtători – Tristan şi Isolda – într-un mod realmente “canibal”.
Iubirea era ceva ce şi-i „însuşea” într-un mod total, iar tot ce se întâmpla după îngurgitarea licorii era, de fapt, o succesiune de încercări disperate de a scăpa de sentimentul unei gazde „călărite” de un parazit. Doar astfel mi-am putut explica patima cu care ambele personaje îşi doresc, în final, să moară. Mă întrebam atunci, dacă am trăit vreodată un sentiment care m-ar fi „călărit” cu atâta putere sau m-ar fi „procurat” sau „însuşit” în defavoarea mea intr-un mod asemanator. Răspunsul, fireşte, era unul negativ, deoarece fiecare experienţă sentimentală mi-o reprezentam determinată fie de atracţia sexuală, fie de un pragmatism ce nu avea în nici un caz ceva comun cu persoana partenerei. Iar Adolescentul lui Dostoievski sau, ceea ce era şi mai respingător, Svidrigailov în persoană, îmi „scuipa”, undeva în adâncurile minţii – demistificator şi batjocoritor în acelaşi timp -, acuzaţiile de nemernicie, micime şi laşitate. Îl invidiam pe Tristan de mi se făcea silă de mine şi de incapacitatea mea de a fi iubit pe cineva în acest mod terifiant şi sinucigaş. Propria mea nemernicie umană era amplificată de imaginea nemerniciei şi falsităţii mele afective, deoarece acestea erau efectele faptului de a mă fi plasat în afara lui Dostoievski şi Wagner, care seducându-mă într-un mod ireversibil îmi solicitau, de fapt, implicarea totală, ultimă – nici o altă carte decât „Crima şi pedeapsa”, nici o altă muzică decât „Tristan şi Isolda”. După două audiţii consecutive şi încă una susţinută, din greu, nu mai revenisem niciodată la Wagner decât ocazional, prin analizele unor fragmente sau cântând la pian, din partitură, anumite porţiuni din acelaşi act II. Chiar şi în prezent, suport cel mult fragmente din uverturi. De abia mult mai târziu descoperisem că, de fapt, asta mi se întâmpla aproape de fiecare dată şi aproape fiecare carte citită cu „saţ”, patimă, uitare de sine, îmi cerea acest lucru. Seducţia exercitată de către o carte mă forţa s-o adopt ca obsesie, ca fetiş şi treptat devenea un fel de idolatrie inversată, întoarsă asupra mea însămi, o egolatrie, o „molimă” suficient de eficientă pentru a-mi obtura pe perioade relativ lungi de timp percepţia normală a realităţii. Lectura devenea capcană în măsura în care reuşea deplasarea accentelor de prioritate de la realitatea obiectivă înspre abilităţile fabulatorii ale conştiinţei. Devenisem un „simbiot” şi acţionam oarecum sincron pe cele două planuri ale propriei conştiinţe. Pe de o parte, amplificam şi diversificam atributele, calităţile şi însuşirile obiectelor, oamenilor şi fenomenelor realităţii din contul „arsenalului” imaginativ tot mai voluminos, iar de cealaltă parte, prin muzică, exersam amplificarea stărilor imaginativ-afective, inducându-mi-le şi diversificându-le prin recurgerea, bineînţeles muzicală, fie la improvizaţie, fie la „lecturi” din diverse stiluri musicale, audiţii şi “lecturi” din partituri, fie, din nou şi din nou, de la un moment dat deja obsesiv, la muzica din paginile lui Thomas Mann, Romain Rolland, E. T. A. Hoffmann sau H. Hesse.