Oleg si simplele bucurii ale vietii (1)
Astfel, rămâne mult mai mult loc pentru altceva. Ea fiind la mijloc, Oleg împarte o anumită complicitate cu iubita ei, o persoană deloc insensibilă, chiar din contră. Mai mult de atât, pe lângă imaginea longilină, mai multe piercing-uri în diverse locuri, unele chiar neaşteptate şi pe care Oleg doar urma să le descopere, iubita ei vorbeşte spaniola, se pricepe la computere, conduce o motocicletă pe care i-a cumpărat-o taică-su şi este înnebunită după cărţile lui Terry Pratchett. Şi chiar dacă îşi petrec timpul în trei, împărţind şi bucătăria, şi baia, dar şi dormitorul, la un moment dat totul devine asemănător cu un ritual al apropierii, a lucrurilor acceptate tacit, fără comentarii, însă mai ales o continuă explorare a limitelor, capcanelor şi pudorilor de orice fel, şi mai ales a tăcerilor. Iar tăcerea presupune privirea. Sau atingerea, mai ales atunci când lumina devine piedică şi obstacol. Depinde. Depinde de foarte multe lucruri. Lucruri de care trebuie avut grijă. Uneori Oleg îşi aminteşte rânduri din Arsenii Tarkovski, iar dacă nu este oprit, sonoritatea limbii ruse se desfăşoară năvalnic, pagină după pagină, recitite din minte – „Vot i leto proshlo / Budto i ne bivalo / Na prigreve teplo / Toliko etogo malo...” -, iubita ei se duce să-şi toarne un pahar cu vin, iar ea îşi găseşte uleiurile şi purcede la cartografierea nevralgiilor de pe corpul lui şi o face mânuţele ei mici, urmărind firele durerii exact ca şi cum ar ar atinge într-un mod înţelept clapele unui pian sau ar urmări nervurile de pe suprafaţa unui lemn şlefuit până la strălucire. Iar Şerban concluzionează cu acelaşi zâmbet, parcă împrumutat de la ocupanţii mesei vecine:”Oleg, prietene, trebuie să înţeleg că ultima vreme ai o viaţă interesantă”. Iar Oleg se gândeşte la ea. La pasiunea ei pentru dans. La existenţa crudă şi nemiloasă care sugrumă vise şi speranţe, însă cu aceeaşi cruzime pune în loc altele, mereu altele şi uneori unele se dovedesc a fi chiar de-a dreptul surprinzătoare. Oleg îi întoarce zâmbetul, propriul lui zâmbet, neîmprumutat de la nimeni şi se gândeşte la noaptea în care cu ele amândouă în pat, le citea, mai mult în şoaptă, sotto voce, despre bucuria şi suferinţa unei tinere japoneze care se îndrăgostise de o femeie căsătorită şi cu şaptesprezece ani mai în vârstă ca ea. Titlul cărţii nu spunea mare lucru – „Iubita mea, Sputnik”. Şi nici numele scriitorului care era Haruki Murakami. Însă fetele ascultau cu cea mai mare atenţie, întrerupându-l din când în când, comentând şi parcă ţesând un alt text din realitatea propriei relaţii, iată, una deja amplificată într-un mod mai mult decât neaşteptat, viaţa bate tot, însă lectura continuă, filmul poveştii se derulează intr-un mod sustinut, evident, până pelicula este ruptă din nou de noi şi noi comentarii şi opinări şi, în final, li se face foame şi după o vizită la bucătărie ei se retrag la baie, cu farfuriile încărcate din care se înfruptă, stând în apa caldă şi parfumată, la lumina tremurândă a lumânărilor, acolo unde nu mai e nevoie de cărţi, filme sau texte artistice sau savante.
0 comments:
Post a Comment