Territoria

Reveneam din nou, în gând, la vocea mamei, la eficienţa timbrului şi muzicalităţii pe care o avea vocea ei şi prin care în imaginaţia mea se construiau stări de realitate. Sesizasem la un moment dat că lectura înseamnă, de fapt, o autoaudiere. Nu putusem deprinde abilitatea lecturii rapide, a modului de a „tăia” vizual o pagină de text. Şi în acelaşi sens, constatam că nu m-am putut desprinde de voce, de sonoritate, de muzicalitate în receptarea textului scris. Privirea care percepea imaginea paginii era doar un declanşator al „benzii sonore”, iar lectura nu o mai conotam în limitele unui act vizual pe care îl asociam mai degrabă răsfoirii albumelor de artă. Pagina unei cărţi devenea mai degrabă pagină a unei partituri pe care o „citeam” doar într-un mod auditiv. Cărţile erau citite nu atât cu ochiul, cât cu urechile. Pentru a aprofunda experienţa lecturilor repetate am recurs chiar la „Crima şi pedeapsa” lui Dostoievski.
O re-citisem de trei ori consecutiv, iar efectele traumatice le resimt până şi astăzi. După o primă lectură m-am ales cu un foarte acut sentiment de ruşine. Îmi era ruşine de „nemernicia” mea existenţială, de laşitatea de a nu-mi fi dorit suficient de mult imaginarea a ceva mai mult şi de a nu-mi fi încercat limitele. După a doua lectură peste toată realitatea mea se aşternuse, ca un covor de cenuşă vulcanică, o inexplicabilă frică. În propria mea minte apăruse sentimentul unui ochi scrutător şi atotvăzător care mă privase într-un mod definitiv de sentimentul intimităţii, de magia singularităţii şi a posesiunii asupra propriei mele minţi. Ochiul se transformă într-o voce care nu rareori mai lăsa câte un comentariu usturător la adresa deciziilor şi faptelor mele. De obicei le critica micimea şi inconsistenţa capacităţii mele de a făptui, ridiculizându-mă sistematic şi, la un moment dat, răpindu-mi pur şi simplu acel elementar sentiment al plăcerii şi bucuriei pe care, cred, orice om îl are în relaţia cu sine. Şi parcă n-ar fi fost suficient, am luat de pe raft, într-o inconştienţă aproape fatală, „Adolescentul”... Mă amprentasem suficient de tare cu ruşinea de a fi nemernic în micimea propriului dat existenţial. Era normal să mă flagelez pentru laşitate, platitudine, îndoială, ezitări de tot felul, neîncredere în propriile puteri, iar această normalitate aproape mazochistă o consideram a fi „linia de plutire” a purităţii şi onestităţii umane. Chiar eram mândru că puteam cultiva aşa ceva. Iar când simţeam epuizat, când mă sufoca o lehamite de mine însumi inexplicabilă la prima vedere, mai reciteam „Adolescentul” sau fragmente din „Fraţii Karamazov”, iar încercare de a parcurge „Demonii” a reprezentat pentru mine un dezastru atâta timp cât nu m-am încumetat să mă impregnez de Stravroghin. Svidrigailov şi Sonea Marmeladova îmi fusese suficient. Tot de atunci datează şi apetenţa pentru „lecturi” din simfoniile lui Gustav Mahler – evreul care-şi asuma durerea lumii. Împreună su simfoniile lui Bruckner. Împreună cu operele „Electra” şi „Salomeea” lui Richard Strauss.