Territoria

Practicam lectura şi în paralel, fără a-mi da seama, căutam stări şi postúri pentru a intensifica focalizarea pe text. Iar între mine şi text sau, mai bine-zis, între mine şi centaurul osmotic al egotextului imaginar stătea propriul meu corp cu infinitatea aferentă a ancorelor senzitive „ţintuindu-mă” în realitatea concretă, în pofida dorinţei mele de a plonja într-o absenţă cât mai radicală. Realitatea Profundă se dezvăluia dincolo de corp, semnele şi senzaţiile acestuia, în invizibilitatea „androgină” a Sinelui lichefiat flexându-se în configuraţii cu infinite grade de libertate. Primul pas înspre abandonul corpului fusese deja făcut – nu citeam decât culcat. Mai mult, nu citeam ziua decât atunci când trebuia să suprim senzaţia timpului care curgea prea lent, în avioane, în trenuri, în autocare sau în metrou, în transportul urban sau la cozile de la policlinică. Nu puteam citi la masă şi nu mai percepeam lectura ca fiind ceva ce ar face parte dintr-o obligativitate pentru perfecţionarea inteligenţei, intelectului, conştiinţei, percepţiei, judecăţii, logicii etc.
Nu citeam în biblioteci, deoarece le consideram drept nişte „staţii de tranzit” pentru cărţile care intrau şi ieşeau zilnic. Mi se părea ridicol şi redundant să citesc într-un spaţiu public special destinat lecturii. Cu totul altfel era într-o izolare nocturnă, însă revelaţia mă izbi necruţător de plăcut atunci când mi se întâmplă prima lectură într-o vană în care nu-mi mai simţeam corpul. Mi se lichefia, la fel ca şi ego-ul la contact cu un text seducător. Doar aşa puteam atinge starea de „amfibian” perfect adaptat trecerii înspre invizibil, corelând relaţia real-imaginar într-o sincronie aproape perfectă. Era destul de dificil şi deseori mă simţeam parcă tras de picioare înapoi, în realitatea concretă, atunci când eşuam, însă în cazul reuşitei mă simţeam aspirat sau absorbit într-un mod care-mi aducea în minte imaginea unei oglinzi lichefiindu-se sau a unei mâini întinse trecând prin oglindă ca printr-un „ochi” de apă.