Problema a fost rezolvată într-o oră-jumate. O roială mare, o alta mică şi cinci bucăţi. Magicu’ de la optari şi încă vreo patru căsuţe. Careurile nici nu le-a mai numărat. Au fost destule. Recuperare de o mie cinci sute la sută este un rezultat mulţumitor şi Oleg îşi simte portofelul mai mult decât satisfăcut, cu burta-i plină de bancnote. Înainte de a pleca îşi comandă o apă minerală cu lămâie. Mişcările barmanului trădează o explicabilă iritare, deoarece câştigul lui Oleg a însemnat o bună parte din încasările acelei zile, însă Oleg îşi aşteaptă comanda şi o bea lent, savurând fiecare înghiţitură, urmărindu-l cu ochii pe barmanul nefericit. Pe drum spre staţia de autobus îşi verifică telefonul. Poate un mesaj. Poate un apel pierdut. Însă nimic. Telefonul îl ignoră pur şi simplu, chiar dacă Oleg învaţă să aibă grijă de el, zi de zi. Pentru început înveţi să ai grijă de un telefon. Să-i încarci bateriile. Să nu-l scapi în apă. Să-i găseşti o husă mai arătoasă şi, apoi, un semnal sonor mai atrăgător. Toate astea sunt semne ale unei griji de care eşti capabil. Apoi, poate, de propriii dinţi sau igienă. Cum poţi fi atent la corpul altcuiva dacă nu ştii să-l îngrijeşti pe al tău personal. Să înveţi să-l îmbraci prezentabil sau provocator. Mai sexy sau mai „intelo”, depinde. Depinde de foarte multe lucruri. După care îţi cumperi o floare şi înveţi să-i speli frunzele, să-i aeriseşti rădăcinile şi să-i dai apă cu regularitate. Exact ca Leon din filmul acela a lui Besson cu Jean Reno. Tot aşa, înveţi să ai grijă de facturile de cheltuieli. Adică, exersezi disciplina de a menţine o relaţie activă cu un obiect, cu o fiinţă sau, mă rog, cu o instituţie. Şi până ajungi să poţi avea grijă de o parteneră ieşi la pensie. Iar Oleg îşi doreşte şi copii pe care ea nu a vrut să-i crească de una singură. Pretextând că el nu poate avea grijă. Grija. „Nu pot avea grijă şi nici nu ştiu cum aş putea învăţa aşa ceva”. Da. Cursuri de îngrijire. Să înceapă cu bătrânii sau, ca Schwarzenegger, să se facă educator la grădiniţă. Mintea se cabrează şi face un salt înapoi. „Poate mâine îmi va scrie”, îşi spune, privind din nou la ecranul indiferent al telefonului, „poate mâine va avea timp”. Însă ştie că nici mâine nu se va întâmpla nimic. Pur şi simplu nu se va mai întâmpla nimic niciodată de acum încolo şi nu merită să aştepte. Autobuzul întârzie, ca de obicei. Măcar pe ăsta îl poate aştepta cu certitudinea că oricât de mult ar întârzia, oricum va veni până la urmă. Măcar pentru simplul fapt că un Oleg stă în staţia scufundată în beznă şi îl aşteaptă. Şi îi este frig şi este atât de singur. Un continuu exerciţiu de răbdare. Oleg învaţă să aibă grijă de ideea autobusului întârziat şi simte cum nervii îi iau foc. „Sunt încă prea negrijuliu”, gândeşte, „calm, Oleg, calm, dacă ai grijă şi răbdare, până şi autobusul va veni o dată şi o dată”. Lucrurile întârzie să se întâmple. Se încăpăţânează şi Oleg din nou se simte ignorat. Începe o ploaie măruntă, cu vânt, şi dintr-odată se face frig. „Salut”, se aude o voce deloc familiară, „sunt Şerban, ce mai faci?”. Gigantul stă la vreo doi paşi şi Oleg îl recunoaşte după acelaşi zâmbet, totalmente nepotrivit pe acea faţă. „Ai ţigări? Că pe ale mele le-am terminat deja”, cerşeşte fără nici o jenă bizareria de om şi continuă în acelaşi spirit – „te invit la o cafea?”. „Pe noi ne leagă doar o mâţă moartă, şi aia violată de o alta”, îi răspunde Oleg, „e un pretext bun să ne cunoaştem ceva mai mult”. Sfârşitul frazei se îneacă în hohotele lui Şerban şi amândoi pleacă spre un loc în care există cel puţin un acoperiş şi două scaune, dar şi un bec, oricât de chior, nemaivorbind de o femeie care ar avea grijă de amândoi, aducându-le câte o cafea şi apoi, schimbându-le, la nevoie, scrumiera. „Mi-ar plăcea să-ţi cânt din Variaţiunile Goldberg”, spune Şerban şi mutarea de deschidere a discuţiei îl surprinde într-un şah total pe Oleg care tace neştiind cum să reacţioneze. „Vom ajunge, cândva, şi pe la un pian şi atunci ţi le voi cânta”, zâmbeşte Şerban şi-şi aprinde o ţigară, „una câte una, fără grabă...”. Iar Oleg continuă în minte un sfârşit de frază - „... şi cu multă grijă”.
0 comments:
Post a Comment