Territoria

La şaisprezece ani nu mai citeam cărţi noi, proaspete. Le defineam prospeţimea în funcţie de intensitatea mirosului, însă ceea ce citeam nu mai mirosea. Fără a observa ce mi se întâmplă citeam cărţi vechi, deja citite de alţii, cărţi din bibliotecile altora, cărţi împrumutate. Cărţi care nu mai miroseau a nimic. Zweig şi Proust (nu prea mult, deoarece nu prea aveam răbdare), Hugo (nu prea multe din ale lui, deoarece mă cam plictiseau descrierile prea lungi şi monotone), o neaşteptată apetenţă pentru Turghenev şi, mai târziu, Cehov. Mă „populam” cu personalităţi mature, cu oameni serioşi, „cu probleme”, cam frustraţi şi nemulţumiţi, uneori revoltaţi, alteori trişti, cutezători sau de-a dreptul morbizi.
Erau cărţi care aduceau în viaţa mea absolutamente nepsihanalizabilă de adolescent „vinovat”, poate, doar de o prea mare curiozitate, imaginea şi ideea unei existenţe grele – s-ar potrivi mai bine franţuzescul „lourde” –, cu „probleme”. Viaţa era ceva definit mai întâi de toate de multitudinea – cât mai multe – problemelor pe unitate de timp existenţial. Poate din acest simplu motiv mă atrăsese la început Stendal – două-trei lecturi consecutive din „Roşu şi negru” -, iar din Balzac mi-a reuşit doar o singură lectură – „Măreţia şi mizeria curtezanelor”. Din curiozitate. Ca şi „Nana” de Hugo. Ca şi „Incest” de Anais Nin. Ca şi „Justine” de marchizul de Sade, ca să nu mai spun de „Legăturile periculoase” ale lui Laclos, „Tropicul Racului” sau „Tropicul Capricornului” – doar eram capricorn – de Henry Miller. Pănă la urmă eşuasem sau derapasem, oricum – naufragiasem – în „Femei” de Ch. Bukowski.