Territoria

Mama nu avea tatuaje. Nu era de conceput aşa ceva în acele vremuri. Avea totuşi un însemn. O cicatrice care îi brăzda obrazul drept. De la ureche până în colţul gurii. Era ca harta unui fluviu cu trei praguri, imprimată direct pe faţă. O observasem de mic copil şi o asimilasem imaginii materne. În comparaţie cu alte femei, cu obrajii netezi, mama mi se părea a fi mult mai frumoasă, distinsă într-un mod special cu un semn care în ochii mei de copil îi amplifica farmecul. Era harta unui itinerar secret, al cărui sens era plasat, citisem într-o carte şi îmi plăcu expresia, undeva în partea întunecată a memoriei mele.

Duminică, 11 ianuarie

Merg prin realitate frecându-mă de suprafaţele ei zgrunţuroase. Îmi zdrelesc umerii şi coatele hainei de texturile ei rugoase, similare unor pereţi igrasiaţi cu tencuiala scorojită. Mai prind cu stofa hainei câte un cui ruginit ieşit din câte un gard cu scânduri putrezite, stând ameninţător de înclinat, strâmb, clătinându-se în bătaia vântului, şi aud pârâitul mânecii sfâşiate, însă plec mai departe cu tot cu frustrarea mea şi cu o furie iraţională fierbând undeva în ceafa incendiată de prea mulţi nervi şi am sentimentul că las în urmă o dâră de fum, ca o locomotivă cu aburi. Trec printr-un cimitir şi îmi agăţ cracul pantalonilor de ţepii unui gărduleţ ornamental de fontă, începe să plouă şi îmi intră apă în papuci. Este mai mult decât pot să îndur şi sentimentul suportă o dramatică metamorfoză, devenind asemănător cu un bombardier german avariat undeva deasupra Smolenskului, care, urlând disperat din toate motoarele un ultim adio, îşi trăieşte sublimul clipelor rămase până la impact cu pământul rus înflorind pur şi simplu în fascinaţia ultimă şi supremă a unei făclii căzătoare ale cărei flăcări transformă întreg echipajul bombardierului doborât în porţii rumenite de şniţele tocmai pe gustul tribalilor marxişti din savanele şi junglele Africii Centrale.

(din volumul „Territoria”)

Luni, 5  ianuarie

Citesc Amelie Nothomb şi devin un tub, o conductă, un sistem de ţevi prin care curge senzaţia de bine şi sentimentul fericirii. Sunt un furtun metafizic branşat la robinetul nirvanei. Închid ochii şi ascult murmurul pranei curgând prin mine şi deversându-se prin tălpi. Se scurge picurând şi sunetele modulate pe care le produce îmi amintesc de noaptea în care ascultam totalmente vrăjit sonorităţile picăturilor căzând în rezervorul de apă din toaletă. Extazul estetic mi-a fost cauzat de garnitura uzată de pe gâtul unei ţevi ruginite. Mă uit în tavan şi contemplu fineţea păienjenişului compus din filigranul crăpăturilor care  se răspândesc circular în jurul candelabrului şi mintea explodează fractal, într-o simpatie absolută cu reţeaua ţesăturii, într-un păienjeniş de gânduri fugitive înveşmântându-mă blând ca într-o cămaşă de noapte. De fiecare dată însă, atunci când mă abandonez în acest fel, trăiesc bizareria stării de a fi îmbrăcat în cămaşa de noapte a mamei sau a iubitei. Gândurile mă împodobesc în straiele intimităţii mele.

Despre alchimia nefericirii şi alte halucinogene, purgative şi anestezice

..., după care urmează Socrate, „paraşutat” şi el direct în transcendenţă (citeşte: nefiinţă) pentru arta de a-i „dezbrăca” pe concetăţenii săi de „veşmintele” presupuselor lor prejudecăţi, dar mai ales pentru dispreţul cu care, convingându-i să-i urmeze sfatul, tot el îi ruşina de propria lor „goliciune” (citeşte: ignoranţă). După care Platon, imaginându-se probabil nu atât un „mic Socrate”, cât un „mic Solon” (drept un „mic Stalin” al Antichităţii ar fi fost, cred, puţin cam prematur), legiutor, le impune grecilor educarea obligatorie a spiritului şi trupului, dar mai ales a trupului, gândindu-se probabil la efebii transpiraţi, atât de seducători, de prin curţile palestrelor, pe care îi urmărea cu o nedisimulată poftă de prin boscheţi, care exersau sârguincios cu ganterele, discul sau suliţa, conform învăţămintelor marelui campion la pugilism, care cu „pumni” şi „coate’n gură”, bineînţeles metaforic şi doar discursiv, însă cu aceeaşi nedisimulată cruzime, încerca să instituie plicticos de poliţienescul şi utopicul Platonopolis, totalitarismul politicos al Orbiei generalizate, şi, cum altfel, atât de politica Regalitate a filosofilor în „Republica”, „Legile”, „Statul” şi restul dialogurilor nu mai puţin valoroase, scrise toate, bineînţeles, spre binele şi fericirea, generalizate amândouă ca la Zamiatin şi Orwell, ale tuturor atenienilor.

Despre două modele opuse ale practicilor sacrificiale

În mod normal, sacrificiul este o procedură violentă, deseori sângeroasă şi morbidă, prin care se încearcă îmbunarea zeilor. Astfel, rădăcinile civilizaţiei, după cum afirmă cei de la „Sepultura” în albumul „Roots”, se înfruptă dintr-o imensă baltă de sânge a oamenilor şi animalelor sacrificate sub formă de ofrandă interesată. Cauzele acestei preocupări ne-o dezvăluie chiar Biblia prin relatarea începuturilor civilizaţiei care în varianta vechi-testamentară se fundează pe minciună, însă una prin care, iată, ne-am dobândit umanitatea noastră coruptă şi de aceea atât de păcătoasă. De aici se trage şi obligativitatea de a ne răscumpăra vina, fapt care duce într-un mod, credem, logic la fratricid, deoarece printr-un accident providenţial Dumnezeul evreilor antici nu era vegetarian. Astfel se ajunge la situaţia în care agricultorul Cain îl ucide pe păstorul Abel, ale cărui daruri, se pare, erau mai pe placul Demiurgului însetat, din motivul mai sus menţionat, de sângele dobitoacelor negrăitoare. Destinul omenirii a fost astfel compromis într-un mod definitiv, situaţie în care nu am fi ajuns dacă, spre exemplu, funcţia de secretar general al Cerurilor în locul lui Iahveh ar fi deţinut-o mult-prea-militanta pentru drepturile animalelor divă Brigitte Bardot. Însă atunci s-ar putea ca Abel să-l fi ucis pe Cain şi noi în loc a spune că ne „căinăm” ar trebui să ne „abelăm”? Ideea cu femeia-Dumnezeu nu-i rea, deşi nu este deloc originală. Există deja un Iahveh drept femeie, însă una mută (!), ca şi cântăreaţa (!?) Alanis Morrisette care apare drept Dumnezeu în atât de „pollitically correct”-a şi nu mai puţin blasfemitor-băşcălioasa producţie hollywoodiană cu titlul „Dogma”? Sau, poate într-adevăr, mult mai potrivită şi mai eficientă drept preşedint(Ă) a Edenului ar fi fost chiar mult prea generoasa în formele-i opulente şi poftele-i debordante super-divă Pamela Anderson, un simulacru afrodisiac-veneric drept simbol a feminităţii postmoderne. Mda... Trei femei. Trei variante, chiar dacă eretice şi nu neapărat perfecte, însă tot mai bune şi în orice caz mai fericite decât oferta biblică devenită dogmă, pentru ca un Cain să nu-şi fi omorât fratele, iar destinul omenirii să fi avut o turnură mai puţin nefericită.

Nici măcar nu trăim în aceeaşi realitate. Fără a o şti, fiecare trăieşte în povestea lui sau a ei. De obicei, poveştile sunt trăite, fără comentarii. Uneori captivante, alteori nu prea, ele nu lasă loc înţelegerii sau mărturisirii.
Trăindu-şi povestea, nimeni nici măcar nu-şi dă seama că este exact în mijlocul ei. Cel ce înţelege, devine, în cel mai rău caz, personajul unei piese de teatru şi povestea se scrie direct în mintea lui de o mână necunoscută, definindu-i opiniile, deciziile, comportamentul şi caracterul. În cel mai bun caz, omul şi-o scrie singur, hotărând asupra întregii poveşti şi, mai ales, asupra sfârşitului. Ahile, Beowulf, Iisus, Ghandi, Socrate, Hamlet. Atunci, nu mai e o piesă, ci un mit.