Territoria

Mama nu avea tatuaje. Nu era de conceput aşa ceva în acele vremuri. Avea totuşi un însemn. O cicatrice care îi brăzda obrazul drept. De la ureche până în colţul gurii. Era ca harta unui fluviu cu trei praguri, imprimată direct pe faţă. O observasem de mic copil şi o asimilasem imaginii materne. În comparaţie cu alte femei, cu obrajii netezi, mama mi se părea a fi mult mai frumoasă, distinsă într-un mod special cu un semn care în ochii mei de copil îi amplifica farmecul. Era harta unui itinerar secret, al cărui sens era plasat, citisem într-o carte şi îmi plăcu expresia, undeva în partea întunecată a memoriei mele.
Îmi plăcea să cred că secretul fluviului este ascuns chiar în propria mea minte şi undeva în viitor există acel moment în care taina îmi va fi dezvăluită. Pragurile erau, de fapt, urmele de copci cu care fuseseră prinse cele două margini ale rănii. Între primele două copci albia „râului” se unduia uşor în sus, iar între al doilea şi al treilea prag se curba în jos, trecând direct în colţul gurii de unde începeau buzele. Pe toată lungimea sa, firul „fluviului” facial se rotunjea abia vizibil, sugerând o iminentă revărsare, iar ambele laturi ale albiei, care parcă despicau obrazul în două teritorii distincte, coborau înspre linia cicatricei, formând o depresiune pe toată distanţa între colţul gurii şi ureche. Nu puteam decide cu claritate direcţia curgerii, însă mi se părea normal ca „Egiptul de sus” să fie plasat în zona urechii, şi trecând peste al doilea prag, cataracta, râul să se reverse înspre „Egiptul de jos” care erau buzele.

(din volumul „Territoria”)