Territoria

Avantajul recurgerii la muzica frumoasă este unul evident. Atâta timp cât suntem pătrunşi de miracolul ei nu există nici o nevoie să ne mai gândim la altceva decât doar la savoarea unor senzaţii trăite într-un mod spontan. Exact aşa cum o spune Levy-Strauss – „... atâta timp cât sună muzica suntem asemănători zeilor” sau, mai pe înţelesul nostru – „... abordând muzica, pur şi simplu ieşim din timp”. Adică, ascultând muzică devenim ceva asemănător cu nişte divinităţi atemporale. Aşa cum se şi cuvine unor zeităţi. Miracolul oricărei muzici frumoase constă în faptul că ne captează într-un mod spontan şi nu neapărat conştientizabil în primele momente ale „încarcerării”. Acesta ar fi modul cel mai indicat „consumului” de miracol muzical.

Am căutat pe YouTube subiectele cu Narcis Iustin Iannău în intenţia de identifica vreo trimitere la muzica pe care o cântă. M-am aşteptat ca măcar cineva din juriu să-l compare pe Narcis cu minunatul copil care a fost Robertino Loretti. Am revizionat de mai multe ori evoluţia scenică a adolescentului-minune. Nimic de comentat. Impresionează mai întâi de toate candoarea interpretului, puritatea şi lumina pe care o emană, mai ales atunci când cântă. Nu comentez stânjenitoarele repetări din comentariile juriului: contratenor, contratenor, contratenor...

Mai întâi despre apetenţa românilor pentru „pane” şi „circus”. Dincolo de înzestrarea nativă a lui Narcis Iustin Ianau, toată conjunctura acestui „accident” mediatic face să înţelegem o dată în plus că pentru români singura trăire cu adevărat consistentă este şocul. De la şocul inundaţiilor cu morţi şi dispăruţi, scandaluri sexuale şi crime, până la cazuri precum minunatul şi până nu demult anonimul adolescent din Bacău. Evident, în nici un caz nu este vorba despre apetenţa românilor pentru cultură, mai ales pentru cultura înaltă. La „Balul Operei” din Cluj oamenii vin să vadă o vioară Stradivarius mai degrabă decât să se înfrupte cu adevărat din tezaurul muzical al omenirii. Poanta ar fi ca interpretul care a fost violonistul Alexandru Tomescu să cânte pe o vioară Reghin şi vă asigur că „extazul cultural” al publicului ar fi fost acelaşi. No comment.

2. Creati usor, spontan sau, dimpotriva, în urma unui proces elaborat, chinuitor? Obisnuiti sa reveniti asupra textului pentru a-l reface?

2. „«Explozia» ma ia în posesie pe nepregatite”
La început, este vorba despre un moment-declansator, ca si cum cineva ar apasa pe un tragaci si imaginea lumii explodeaza în milioane de fragmente. Iar scrisul înseamna rescrierea si re-compunerea fragmentelor sau, poate, inventarea unor noi fragmente ale lumii, ale sinelui, pulverizate toate în urma unei nevoi irationale de a re-face un puzzle, însa niciodata pâna la capat. Este un moment pe care niciodata nu m-am priceput sa-l determin sau sa-l anticip în vreun fel. Si aproape întotdeauna „explozia” ma ia în posesie pe nepregatite, re-semnificându-mi pâna si felul de a fi, fara a-mi cere permisiunea si fara a se îngriji de consecinte. De obicei sunt pus în fata faptului împlinit si întotdeauna m-am conformat într-un mod neconditionat cu aceasta noua stare a mintii si sensibilitatii, a imaginatiei si memoriei. Mai ales a memoriei. Oricât de fixa ar fi însa imaginea textului de pe ecranul computerului, în albul virtual al paginii A4 si în acea disponibilitate neconditionata a programului „Word” de a oferi noi si noi pagini imaculate, numai bune de umplut cu semne, situatia releva cu o putere si mai mare imposibilitatea de a ajunge la o forma finita.

Zilele trecute iau în mână o carte în care (re)descopăr un dialog cu prozatoarea Dora Pavel. Cu un titlu sugestiv, „Rege şi Ocnaş” („Din culisele scrisului”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008), însă nu despre GULAG sau Evul Mediu, ci despre voluptatea de a scrie. Este un interviu. Îl citesc şi nu mă recunosc. Cred că aşa trebuie să se întâmple cu un text viu, unul care îşi trăieşte propria lui viaţă, independent de autor/ri. O cunosc de ceva ani pe intervievatoare. Îmi este dragă într-un mod pe care niciodată nu-l voi putea explica. Aşa îndrăgeşti oameni pe care-i recunoşti ca făcând parte din propria ta specie. O dată cunoscându-i, nu-i mai uiţi pur şi simplu. Şi fiecare întâlnire confirmă această intuiţie, care treptat devine certitudine, o simplă stare de fapt care te ajută să trăieşti, să imaginezi, să scrii. Cu timpul, intuiţia devine patimă. Un exces acceptat ca mod de viaţă. Fiecare întâlnire cu ea este un pretext, un impuls pentru ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla altfel decât doar aşa. O experienţă generativă. Credeam că doar muzica poate provoca o asemenea dependenţă. Însă m-am înşelat, iar Dora Pavel m-a făcut să înţeleg şi m-a învăţat să văd lucruri pe care, sincer, dintr-o inexplicabilă ignoranţă, nu prea le luam în serios şi anume responsabilitatea faţă de propria imaginaţie şi creativitate, capacitatea de a intui aceste două lucruri în oamenii care îmi ies în cale. Şi nu mă pot abţine să nu postez acest interviu atâta timp cât recitindu-l am resimţit, încă o dată, regretul de a nu-i putea mărturisi în termeni proprii recunoştinţa pentru simplul fapt de a o fi întâlnit şi cunoscut.

Existenţa era percepută drept latenţă, o stare de boală, una uşoară, o răceală care se încăpăţânează să nu treacă, iar aşteptarea vindecării şi este viaţa, nu neapărat monotonă, poate puţin banală, însă aşteptarea vindecării petrecută într-o vagă banalitate a cotidianului pe a cărui fundal sunt diseminate mici „cristale” ale speranţei, ale străfulgerărilor intuitive este ceea ce te face să înţelegi mai bine specificul propriei umanităţi, a limitei, a rezistenţei lipsită de patetism isteric, ci mai degrabă una definită prin anonimatul asumat al izolării în exclusivismul însingurării şi dialogării doar cu sine. Toate aceste personaje erau nişte pacienţi, nu neapărat ca la Cehov sau Soljeniţîn, Freud, Kafka sau Foucauld, erau nişte Pacienţi Englezi, pentru care condiţia umană se asocia mai degrabă cu o arsură pe întreaga suprafaţă sensibilă sau imaginativă în urma coliziunii cu viaţa, existenţa, realitatea şi, bineînţeles, alteritatea, însă compensând frustrarea neputinţei prin lecturi din nişte „Istorii” într-atât de îndepărtate în timp încât subiectul putea fi citit doar ca ficţiune.