Territoria

Existenţa era percepută drept latenţă, o stare de boală, una uşoară, o răceală care se încăpăţânează să nu treacă, iar aşteptarea vindecării şi este viaţa, nu neapărat monotonă, poate puţin banală, însă aşteptarea vindecării petrecută într-o vagă banalitate a cotidianului pe a cărui fundal sunt diseminate mici „cristale” ale speranţei, ale străfulgerărilor intuitive este ceea ce te face să înţelegi mai bine specificul propriei umanităţi, a limitei, a rezistenţei lipsită de patetism isteric, ci mai degrabă una definită prin anonimatul asumat al izolării în exclusivismul însingurării şi dialogării doar cu sine. Toate aceste personaje erau nişte pacienţi, nu neapărat ca la Cehov sau Soljeniţîn, Freud, Kafka sau Foucauld, erau nişte Pacienţi Englezi, pentru care condiţia umană se asocia mai degrabă cu o arsură pe întreaga suprafaţă sensibilă sau imaginativă în urma coliziunii cu viaţa, existenţa, realitatea şi, bineînţeles, alteritatea, însă compensând frustrarea neputinţei prin lecturi din nişte „Istorii” într-atât de îndepărtate în timp încât subiectul putea fi citit doar ca ficţiune.
Mi-am reamintit de „mirosul Greciei Antice” răsfoind o revistă literară pentru tineret din ex-Uniunea Sovietică. Privirea îmi căzu pe un titlu destul de ciudat – „Profesorul de simetrie”, avându-l ca autor pe Andrei Bitov. Revista era destul de veche şi nici nu-mi mai amintisem de reflexul de mirosi o pagină tipărită, însă lectura mă făcu să sesizez într-un mod surprinzător de intens „mirosul” textului. „Priveliştea cerului Troiei”, titlul unui capitol din roman, mă readusese direct acolo unde uitasem că aş fi fost cândva: direct în prospeţimea portocaliu-purpurie-solară a Jocurilor panelene din acea primă carte care-mi relevă faptul că lectura ţine de un instinct cognitiv, de o transmutaţie directă şi tot atât de reală într-o altă stare a lumii, şi nu se referă doar la buchisirea unor cuvinte dintr-o pagină scrisă, precum şi faptul că textul este ceva mai mult decât imaginea unor şiruri de litere pe o foaie de hârtie.
Acea carte atât de grecesc mirositoare mă lămuri, atunci demult, într-un mod spontan, inconştient, deci prea puţin explicit, că textul este realitate, imaginaţia mea de copil transmutându- mă direct acolo – în textul-realitate. Şi de abia acum ajung la conştiinţa clară a faptului că realitatea este, în esenţă, un text, oricând bun pentru a fi lecturat într-o infinitate de modalităţi, lineare, circulare sau sincrone-sinestezice, tactil, auditiv, olfactiv sau de oricare altă natură, simplu şi clar, inteligibil, însă niciodată traductibil în totalitatea sensurilor pe care le deţine.