Despre placerea si rutina scrisului (2)
2. Creati usor, spontan sau, dimpotriva, în urma unui proces elaborat, chinuitor? Obisnuiti sa reveniti asupra textului pentru a-l reface?
2. „«Explozia» ma ia în posesie pe nepregatite”
La început, este vorba despre un moment-declansator, ca si cum cineva ar apasa pe un tragaci si imaginea lumii explodeaza în milioane de fragmente. Iar scrisul înseamna rescrierea si re-compunerea fragmentelor sau, poate, inventarea unor noi fragmente ale lumii, ale sinelui, pulverizate toate în urma unei nevoi irationale de a re-face un puzzle, însa niciodata pâna la capat. Este un moment pe care niciodata nu m-am priceput sa-l determin sau sa-l anticip în vreun fel. Si aproape întotdeauna „explozia” ma ia în posesie pe nepregatite, re-semnificându-mi pâna si felul de a fi, fara a-mi cere permisiunea si fara a se îngriji de consecinte. De obicei sunt pus în fata faptului împlinit si întotdeauna m-am conformat într-un mod neconditionat cu aceasta noua stare a mintii si sensibilitatii, a imaginatiei si memoriei. Mai ales a memoriei. Oricât de fixa ar fi însa imaginea textului de pe ecranul computerului, în albul virtual al paginii A4 si în acea disponibilitate neconditionata a programului „Word” de a oferi noi si noi pagini imaculate, numai bune de umplut cu semne, situatia releva cu o putere si mai mare imposibilitatea de a ajunge la o forma finita.
Textul este o entitate, una, evident, abstracta si cu atât mai vie, cu o viata, i-as spune, independenta de constiinta pe care o populeaza sau, mai precis, o potenteaza, un text a carui analogie încercam s-o „tesem” sau s-o „încrustam” în albul paginii. Si, în orice caz, un text încheiat, chiar si al unei carti, este doar o simpla forma pasagera, depasita în fixitatea si pretentia ei de a fi finala, ratacita sau cazuta din acel Text, care deja traieste în constiinta, simbiotic si realmente co-sangvin. Textul ma ia în posesie, înfasurându-se în jurul meu ca un bandaj, treptat, în straturi tot mai multe, devenind, rând pe rând, în bucle succesive de stari tranzitive – tegument, crusta, armura, pâna în momentul în care simbioza este totala si atât fiinta, cât si existenta devin „fractali” textuali, de o indescriptibila si infinita complexitate. Aici ma declar sedus ireversibil de sublimul imaginii si, implicit, al starii sau al starilor pe care le traiesc atunci când constiinta acestui „ritual” sau „balet” (în sensul magic si arhetipal al cuvântului) mi se releva în întregime. Scrierea textului o resimt mai degraba drept o „cascada” de cicluri repetitive de revenire în bucle asupra detaliilor, asupra formularii amanuntelor, si nu atât în idea coerentei discursive per ansamblu, ci mai degraba urmarind fluenta curgerii, una tot mai limpede si mai clara, însa ale carei claritate si limpezime definitive, ultime, nu vor fi niciodata posibil de atins. Fiecare îsi poate alege o imagine, si sunt o sumedenie, a cresterii vegetale, a revarsarii magmatice sau acvatice, a rafalelor sau a adierilor de vânt, elemente si stihii toate, nu ma regasesc în niciuna. Textul se scrie prin asumarea unor cascade de „esecuri” si, cu cât încapatânarea generatoare de inspiratie este mai mare, cu atât, probabil, va fi mai usturator esecul care urmeaza, irezistibil tocmai prin aceasta promisiune a reusitei de care, însa, stiu, nu ma voi putea bucura niciodata. Poate ca deja am devenit dependent de acest fel de „esec” si doar „esuând” astfel reusesc sa ma potentez în mod suficient pentru o urmatoare tentativa. Scriitorul Isaac Babel si nesfârsitele variante ale aceluiasi text, rescris în întregime, si patologica obsesie a corecturii, grija aproape maladiva pentru precizia si relevanta exprimarii, mergând pâna la cuvântul concret. Compozitorul Anton Bruckner si nesfârsitele variante ale acelorasi simfonii, care ulterior sunt cunoscute ca „redactii”. Sa continui tot cu muzica, exemple cunoscute, banale, slagare – Mussorgskii si nesfârsitele transcrieri ale Tablourilor dintr-o expozitie, Ravel (simfonic), Emerson, Lake and Palmer (progresiv rock), Isao Tomita (muzica electronica), mergând pâna la „ring-ton”-urile telefoanelor mobile zbârnâind prin troleibuze, gari si magazine, tot atâtea dovezi ca undeva exista Textul, pentru care un text concret (musical sau de oricare alta natura, inclusiv pictural, arhitectural sau coregrafic), este doar o analogie, o trimitere de subsol, însa una cu atât mai incitanta cu cât mai multe variante genereaza, niciuna definitiva, niciuna mai buna decât toate celelalte existente. Dar sa revin. Ambele, spontaneitatea si rigoarea, într-o succesiune justa a starilor necesare. Mai greu e cu constructia, cu asamblarea bucatilor si, deseori, o fac cu sentimentul ca scurm prin cenusa.
2. „«Explozia» ma ia în posesie pe nepregatite”
La început, este vorba despre un moment-declansator, ca si cum cineva ar apasa pe un tragaci si imaginea lumii explodeaza în milioane de fragmente. Iar scrisul înseamna rescrierea si re-compunerea fragmentelor sau, poate, inventarea unor noi fragmente ale lumii, ale sinelui, pulverizate toate în urma unei nevoi irationale de a re-face un puzzle, însa niciodata pâna la capat. Este un moment pe care niciodata nu m-am priceput sa-l determin sau sa-l anticip în vreun fel. Si aproape întotdeauna „explozia” ma ia în posesie pe nepregatite, re-semnificându-mi pâna si felul de a fi, fara a-mi cere permisiunea si fara a se îngriji de consecinte. De obicei sunt pus în fata faptului împlinit si întotdeauna m-am conformat într-un mod neconditionat cu aceasta noua stare a mintii si sensibilitatii, a imaginatiei si memoriei. Mai ales a memoriei. Oricât de fixa ar fi însa imaginea textului de pe ecranul computerului, în albul virtual al paginii A4 si în acea disponibilitate neconditionata a programului „Word” de a oferi noi si noi pagini imaculate, numai bune de umplut cu semne, situatia releva cu o putere si mai mare imposibilitatea de a ajunge la o forma finita.
Textul este o entitate, una, evident, abstracta si cu atât mai vie, cu o viata, i-as spune, independenta de constiinta pe care o populeaza sau, mai precis, o potenteaza, un text a carui analogie încercam s-o „tesem” sau s-o „încrustam” în albul paginii. Si, în orice caz, un text încheiat, chiar si al unei carti, este doar o simpla forma pasagera, depasita în fixitatea si pretentia ei de a fi finala, ratacita sau cazuta din acel Text, care deja traieste în constiinta, simbiotic si realmente co-sangvin. Textul ma ia în posesie, înfasurându-se în jurul meu ca un bandaj, treptat, în straturi tot mai multe, devenind, rând pe rând, în bucle succesive de stari tranzitive – tegument, crusta, armura, pâna în momentul în care simbioza este totala si atât fiinta, cât si existenta devin „fractali” textuali, de o indescriptibila si infinita complexitate. Aici ma declar sedus ireversibil de sublimul imaginii si, implicit, al starii sau al starilor pe care le traiesc atunci când constiinta acestui „ritual” sau „balet” (în sensul magic si arhetipal al cuvântului) mi se releva în întregime. Scrierea textului o resimt mai degraba drept o „cascada” de cicluri repetitive de revenire în bucle asupra detaliilor, asupra formularii amanuntelor, si nu atât în idea coerentei discursive per ansamblu, ci mai degraba urmarind fluenta curgerii, una tot mai limpede si mai clara, însa ale carei claritate si limpezime definitive, ultime, nu vor fi niciodata posibil de atins. Fiecare îsi poate alege o imagine, si sunt o sumedenie, a cresterii vegetale, a revarsarii magmatice sau acvatice, a rafalelor sau a adierilor de vânt, elemente si stihii toate, nu ma regasesc în niciuna. Textul se scrie prin asumarea unor cascade de „esecuri” si, cu cât încapatânarea generatoare de inspiratie este mai mare, cu atât, probabil, va fi mai usturator esecul care urmeaza, irezistibil tocmai prin aceasta promisiune a reusitei de care, însa, stiu, nu ma voi putea bucura niciodata. Poate ca deja am devenit dependent de acest fel de „esec” si doar „esuând” astfel reusesc sa ma potentez în mod suficient pentru o urmatoare tentativa. Scriitorul Isaac Babel si nesfârsitele variante ale aceluiasi text, rescris în întregime, si patologica obsesie a corecturii, grija aproape maladiva pentru precizia si relevanta exprimarii, mergând pâna la cuvântul concret. Compozitorul Anton Bruckner si nesfârsitele variante ale acelorasi simfonii, care ulterior sunt cunoscute ca „redactii”. Sa continui tot cu muzica, exemple cunoscute, banale, slagare – Mussorgskii si nesfârsitele transcrieri ale Tablourilor dintr-o expozitie, Ravel (simfonic), Emerson, Lake and Palmer (progresiv rock), Isao Tomita (muzica electronica), mergând pâna la „ring-ton”-urile telefoanelor mobile zbârnâind prin troleibuze, gari si magazine, tot atâtea dovezi ca undeva exista Textul, pentru care un text concret (musical sau de oricare alta natura, inclusiv pictural, arhitectural sau coregrafic), este doar o analogie, o trimitere de subsol, însa una cu atât mai incitanta cu cât mai multe variante genereaza, niciuna definitiva, niciuna mai buna decât toate celelalte existente. Dar sa revin. Ambele, spontaneitatea si rigoarea, într-o succesiune justa a starilor necesare. Mai greu e cu constructia, cu asamblarea bucatilor si, deseori, o fac cu sentimentul ca scurm prin cenusa.
0 comments:
Post a Comment