Despre placerea si rutina scrisului (1)
Zilele trecute iau în mână o carte în care (re)descopăr un dialog cu prozatoarea Dora Pavel. Cu un titlu sugestiv, „Rege şi Ocnaş” („Din culisele scrisului”, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008), însă nu despre GULAG sau Evul Mediu, ci despre voluptatea de a scrie. Este un interviu. Îl citesc şi nu mă recunosc. Cred că aşa trebuie să se întâmple cu un text viu, unul care îşi trăieşte propria lui viaţă, independent de autor/ri. O cunosc de ceva ani pe intervievatoare. Îmi este dragă într-un mod pe care niciodată nu-l voi putea explica. Aşa îndrăgeşti oameni pe care-i recunoşti ca făcând parte din propria ta specie. O dată cunoscându-i, nu-i mai uiţi pur şi simplu. Şi fiecare întâlnire confirmă această intuiţie, care treptat devine certitudine, o simplă stare de fapt care te ajută să trăieşti, să imaginezi, să scrii. Cu timpul, intuiţia devine patimă. Un exces acceptat ca mod de viaţă. Fiecare întâlnire cu ea este un pretext, un impuls pentru ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla altfel decât doar aşa. O experienţă generativă. Credeam că doar muzica poate provoca o asemenea dependenţă. Însă m-am înşelat, iar Dora Pavel m-a făcut să înţeleg şi m-a învăţat să văd lucruri pe care, sincer, dintr-o inexplicabilă ignoranţă, nu prea le luam în serios şi anume responsabilitatea faţă de propria imaginaţie şi creativitate, capacitatea de a intui aceste două lucruri în oamenii care îmi ies în cale. Şi nu mă pot abţine să nu postez acest interviu atâta timp cât recitindu-l am resimţit, încă o dată, regretul de a nu-i putea mărturisi în termeni proprii recunoştinţa pentru simplul fapt de a o fi întâlnit şi cunoscut.
1. Deconspirati-va mecanismul creatiei, raspunzând, mai întâi, la o întrebare foarte simpla. Cum va scrieti textele: cu creionul, cu pixul, cu stiloul sau direct la masina de scris sau la computer?
1. „Când sunt «bântuit», rod creioane cu osârdia unui castor”
Nu am fixatii, nici fetisuri si as putea scrijeli si cu un cui ruginit pe perete de arest de garnizoana, asa cum am si facut cândva, gânduri si idei mai mult sau mai putin trasnite, deocheate, profunde sau stupide, poezie sau proza si, poate, chiar si imagini. De ce nu? Mai ales, dupa o saptamâna de stat între patru pereti de celula doi pe doi metri si cu un tavan la vreo patru metri deasupra, cu „astrul” unui bec chior luminând ca un soare beat turta, mijind de dupa nori asemanatori mai degraba cu niste gramezi de balegar. Primul lucru pe care l-am facut atunci când arestul mi s-a terminat, iesind la lumina zilei si înca totalmente anesteziat de o temporara si explicabila agorafobie, a fost sa stau în „kurilka” (locul amenajat pentru fumat) si sa scriu ceva printre chistoace putrezite cu o crenguta rupta dintr-o tufa. Primul gest facut la lumina zilei a fost sa scriu, sa-mi reafirm apartenenta la specia bipedelor gânditoare si visatoare. Copilaria inconstienta mi-am petrecut-o plimbându-ma cu un creion în mâna de-a lungul peretilor apartamentului, enorm în optica mea de copil mic (de ce venim pe lume atât de mici?), cu creionul înfipt direct în suprafata ca de hârtie de desen a tencuielii si trasând linii multicolore, rosii, albastre, verzi, galbene, caci creioanele nu se terminau niciodata, prin truda si încântarea mamei. Asa începusem, prin a-mi afirma scriptural si pictural deopotriva autonomia verticalitatii proaspat dobândite. Ma tineam cu amândoua mâinile de creion, împingând în el si înaintând de-a lungul „paginii”, mânat de un anume sentiment de „gelozie” pe albul atât de gol al peretelui, dar si incitant, parca provocându-ma sa-l umplu cu noi si noi linii. Fara a o sti, deja trasam portative pentru „boabele” notelor pe care învatasem sa le scriu mai târziu. „Textele” nu au întârziat sa apara, labirinturi spiralate, încolacite la nesfârsit în noduri complicate, multicolore si ele, scrise direct pe aceiasi pereti, hieroglife ale pre-logicitatii mele si ale caror sensuri mi-au ramas definitiv interzise. Si chiar daca nu as avea fixatii, creionul este privilegiat fata de pix, urmele de un gri nesigur, oricând supus radierii si de aceea atât de expus si vulnerabil, îmi sunt mai dragi decât fermitatea de netagaduit a conturului sârmos lasat de cerneala. Iar superioritatea nobiliara a unui stilou, trebuie sa recunosc, mi-a ramas într-un mod total si definitive inaccesibila. Pur si simplu nu pot concepe un stilou ca unealta, dar si ca totem al verbalitatii mele scripturale. La fel de evident, lemnul creionului este privilegiat fata de plasticul comun al pixului, cu atât mai mult ca, atunci când sunt „bântuit” si îmi ies din pudorile si restrictiile autocontroalelor de om civilizat, rod creioane cu osârdia unui castor pus pe construit hidrocentrale. Nu-mi imaginez cum as putea ascuti un pix, pe când creioanele parca invoca prezenta unui briceag, a unui brici sau a unui bisturiu. Detin câte ceva din fiecare articol pomenit. Undeva, departe, într-o salbaticie uitata de lume, ascutisem creioane pâna si cu o secure, provocând râsul entuziast al localnicilor care fusesera prezenti la ritual. Având frate medic, am putut proceda la diversificarea aproape maniacala a colectiei de bisturie, mai mici si mai mari, cu lama atasata sau turnate ca un tot întreg, însa toate mortal de bine ascutite si oricând utile pentru atingerea perfectiunii optime si necesare, ca de ac, a vârfului de grafit.
„Înaintea sensurilor surprind mai degraba ritmuri” Apasarea tastelor nu mai are nimic din farmecul „desenarii” vorbitului sau gânditului. Într-un fel, este ca si „conflictul” între oralitate si scriere sau, în termeni de modernitate, fiecare poate avea un „guttenberg” la cutie, computer plus imprimanta, însa toate astea nu mai au nimic în comun cu fiziologia sau, sa-I spun altfel, cu „somatica” scrisului. Ma simt, însa, oarecum privilegiat si aici, din moment ce aceasta abilitate a tastatului o vad ca pe o analogie cu „tastarea” clapelor unui pian, si acea manualitate elaborata în vederea interpretarii muzicale îmi serveste pentru a „interpreta”, cu consecinte vizuale imediate, litere, cuvinte, fraze, pagini întregi care curg, poate, nu atât în virtutea unei inerente discursive, ci mai degraba în urma unui confort fiziologic, dat fiind faptul ca tastez cu toate degetele. Si atunci când tastez cuvinte sau fraze întregi, rafale sacadate si uneori destul de lungi, înaintea sensurilor surprind mai degraba ritmuri. Chiar cuvintele, nemaivorbind de propozitiile întregi, îmi sunt pulsatii, timpi tari si slabi, Fred Aster facândusi numarul de „step” direct pe tastatura, splendide asimetrii sonore depliindu-se ca analogii manualizate ale vorbirii.
1. Deconspirati-va mecanismul creatiei, raspunzând, mai întâi, la o întrebare foarte simpla. Cum va scrieti textele: cu creionul, cu pixul, cu stiloul sau direct la masina de scris sau la computer?
1. „Când sunt «bântuit», rod creioane cu osârdia unui castor”
Nu am fixatii, nici fetisuri si as putea scrijeli si cu un cui ruginit pe perete de arest de garnizoana, asa cum am si facut cândva, gânduri si idei mai mult sau mai putin trasnite, deocheate, profunde sau stupide, poezie sau proza si, poate, chiar si imagini. De ce nu? Mai ales, dupa o saptamâna de stat între patru pereti de celula doi pe doi metri si cu un tavan la vreo patru metri deasupra, cu „astrul” unui bec chior luminând ca un soare beat turta, mijind de dupa nori asemanatori mai degraba cu niste gramezi de balegar. Primul lucru pe care l-am facut atunci când arestul mi s-a terminat, iesind la lumina zilei si înca totalmente anesteziat de o temporara si explicabila agorafobie, a fost sa stau în „kurilka” (locul amenajat pentru fumat) si sa scriu ceva printre chistoace putrezite cu o crenguta rupta dintr-o tufa. Primul gest facut la lumina zilei a fost sa scriu, sa-mi reafirm apartenenta la specia bipedelor gânditoare si visatoare. Copilaria inconstienta mi-am petrecut-o plimbându-ma cu un creion în mâna de-a lungul peretilor apartamentului, enorm în optica mea de copil mic (de ce venim pe lume atât de mici?), cu creionul înfipt direct în suprafata ca de hârtie de desen a tencuielii si trasând linii multicolore, rosii, albastre, verzi, galbene, caci creioanele nu se terminau niciodata, prin truda si încântarea mamei. Asa începusem, prin a-mi afirma scriptural si pictural deopotriva autonomia verticalitatii proaspat dobândite. Ma tineam cu amândoua mâinile de creion, împingând în el si înaintând de-a lungul „paginii”, mânat de un anume sentiment de „gelozie” pe albul atât de gol al peretelui, dar si incitant, parca provocându-ma sa-l umplu cu noi si noi linii. Fara a o sti, deja trasam portative pentru „boabele” notelor pe care învatasem sa le scriu mai târziu. „Textele” nu au întârziat sa apara, labirinturi spiralate, încolacite la nesfârsit în noduri complicate, multicolore si ele, scrise direct pe aceiasi pereti, hieroglife ale pre-logicitatii mele si ale caror sensuri mi-au ramas definitiv interzise. Si chiar daca nu as avea fixatii, creionul este privilegiat fata de pix, urmele de un gri nesigur, oricând supus radierii si de aceea atât de expus si vulnerabil, îmi sunt mai dragi decât fermitatea de netagaduit a conturului sârmos lasat de cerneala. Iar superioritatea nobiliara a unui stilou, trebuie sa recunosc, mi-a ramas într-un mod total si definitive inaccesibila. Pur si simplu nu pot concepe un stilou ca unealta, dar si ca totem al verbalitatii mele scripturale. La fel de evident, lemnul creionului este privilegiat fata de plasticul comun al pixului, cu atât mai mult ca, atunci când sunt „bântuit” si îmi ies din pudorile si restrictiile autocontroalelor de om civilizat, rod creioane cu osârdia unui castor pus pe construit hidrocentrale. Nu-mi imaginez cum as putea ascuti un pix, pe când creioanele parca invoca prezenta unui briceag, a unui brici sau a unui bisturiu. Detin câte ceva din fiecare articol pomenit. Undeva, departe, într-o salbaticie uitata de lume, ascutisem creioane pâna si cu o secure, provocând râsul entuziast al localnicilor care fusesera prezenti la ritual. Având frate medic, am putut proceda la diversificarea aproape maniacala a colectiei de bisturie, mai mici si mai mari, cu lama atasata sau turnate ca un tot întreg, însa toate mortal de bine ascutite si oricând utile pentru atingerea perfectiunii optime si necesare, ca de ac, a vârfului de grafit.
„Înaintea sensurilor surprind mai degraba ritmuri” Apasarea tastelor nu mai are nimic din farmecul „desenarii” vorbitului sau gânditului. Într-un fel, este ca si „conflictul” între oralitate si scriere sau, în termeni de modernitate, fiecare poate avea un „guttenberg” la cutie, computer plus imprimanta, însa toate astea nu mai au nimic în comun cu fiziologia sau, sa-I spun altfel, cu „somatica” scrisului. Ma simt, însa, oarecum privilegiat si aici, din moment ce aceasta abilitate a tastatului o vad ca pe o analogie cu „tastarea” clapelor unui pian, si acea manualitate elaborata în vederea interpretarii muzicale îmi serveste pentru a „interpreta”, cu consecinte vizuale imediate, litere, cuvinte, fraze, pagini întregi care curg, poate, nu atât în virtutea unei inerente discursive, ci mai degraba în urma unui confort fiziologic, dat fiind faptul ca tastez cu toate degetele. Si atunci când tastez cuvinte sau fraze întregi, rafale sacadate si uneori destul de lungi, înaintea sensurilor surprind mai degraba ritmuri. Chiar cuvintele, nemaivorbind de propozitiile întregi, îmi sunt pulsatii, timpi tari si slabi, Fred Aster facândusi numarul de „step” direct pe tastatura, splendide asimetrii sonore depliindu-se ca analogii manualizate ale vorbirii.
0 comments:
Post a Comment