Întuneric şi frig. Ora şase dimineaţa. O ipoteză. Din înalturi se aude urletul turbinelor. O privire scurtă spre ceas. Şase şi ceva. „Pica-ţi-ar roţile cu aripi cu tot”, îi trece prin minte şi constată, fără nici o satisfacţie însă, că primul gând al dimineţii promite o zi nu chiar atat de glorioasă pe cat si-ar fi dorit. Astăzi a făcut-o mai decent. În alte zile se exprimă ceva mai diferit. De exemplu: „boingu’ şi parastasu’ mă-tii cu cine te-o făcut, trântitu-te-ai ca-n unşpe’ septembrie”... Oleg priveşte pe geam şi-şi pipăie bucuriile, atâtea câte îşi poate aminti, aşa puţine câte are, una câte una, rotindu-le pe toate feţele, ca pe un telefon cu „touch screen”. Parcă ar merge printr-un subsol întunecos cu o lanternă în mână şi din când în când ar lumina întunecimea şi le-ar regăsi acolo unde le-a pus ultima dată. Fără ca cineva să le fi atins sau mutat. Senzaţia îi provoacă o primă satisfacţie. Îşi aprinde o ţigară şi redevine conştient de ceea ce vede dincolo de sticla geamului. Totu-i acoperit cu un covor alb. Imaculat. Parcă îl şi vede pe Moş Crăciun rătăcind prin pustietatea unui cearceaf imens întins peste lume. Dumnezeule mare, atâta poezie! „Dero”, „Ariel”, „Mister Proper”, „Chief”, prafuri, înălbitoare. Inocenţă şi puritate. Extaz şi nemurire. Cocaina. Da. Metafora perfectă. Cocaina. Sublima. Regina. Amanta. Târfa. Iubita. Stăpâna. Inna, numele unei studente din tinereţele lui de profesor începător. Frumoasă şi rusoaică. Ochi verzi de lupoaică... Minţile îi fug înapoi la prima şi atât de matinala contemplare a peisajului. Totul zace ascuns sub un imens covor de cocaină. Puhav, vaporos si atat abuziv. Exact ca o prajitura. Pământul îşi dilată nările şi trage, trage, trage cât mai mult praf în adâncuri şi în mijloc de iarnă îl apucă „Primăvara Sacră” de Igor Stravinski. Să mori doar imaginându-ţi aşa ceva. Ţiganii de prin zonă dansând „Marele Dans...” în sunetele aiuritor-bubuitoare ale percuţiilor. Moş Crăciun rătăcind asurzit printre troiene de cocaină şi etno-minoritarii extaziaţi. Sărmanul. Urmărind cu ochi înlăcrimaţi cum şatra pleacă în ceruri. Şi lui Oleg parcă îi vine să se arunce de la etaj direct peste Moş Crăciun, strivindu-l, direct în troianul de praf şi să tragă pe amândouă nările simultan şi apoi să-şi tragă două palme, câte una peste fiecare obraz şi apoi să moară cu faţa îngropată adânc în metafora candorii absolute şi să-şi asculte o ultimă şoaptă prelungită, intinsă la nesfârşit, împinsă până în buricul infinitului... c..h..oooo...c..hhh..aaa...iiin..hhrrr. Ultimul horcait direct prin ochii verzi ai studentei. Şi să-şi dea duhul. Doar să nu fie praf de spălat vase sau rufe. Ţigara se termină şi Oleg revine la realitatea îngheţată şi zăpada călcată de câini, pisici, şobolani şi păsări, cu gropiţe îngălbenite de pişatul cuiva prea slab să şi-l ducă până la veceul personal şi încălzit de la un etaj trei sau patru. Neandertalii. O fac ca pe vremuri, la gura peşterii. S-au pişat direct în cocaina imaginaţiei lui Oleg şi el se simte jignit, lezat, pângărit. Exact ca la divorţ. Privind direct în ochii indiferenţi ai deja fostei soţii. Doi ochi de peşte mort. Două gropiţe pişate direct în cocaina iubirii lui eterne pentru ultima lui femeie. O simplă dimineaţă de februarie care promite încă o zi în care nu se va întâmpla nimic semnificativ. Încă o zi deloc pe măsura ştirilor ProTV de la ora şaptesprezece. Cu totul altceva este colecţia micilor bucurii de a trăi. Oleg se priveşte în oglindă şi îşi vede faţa pe jumătate acoperită cu o spumă albă... Cocai... Nu. „Nivea for men”. Epilarea propriei feţe continuă în imaginile tatuajelor de pe corpul prietenei iubitei. Spirale, insecte, litere şi cuvinte, linii, contururi, ornamente, arabescuri... mintea continuă lent, cu încetinitorul, scanarea, câte o imagine la câte o şarjă razantă peste propria faţă... Va curge sânge... şi o primă picătură se şi iveşte exact dedesubtul buzei de jos. (F. U.C.K.). Picioarele îi sunt tatuate cu şerpi înaripaţi, iar aripile pornesc, spiralat, de pe rotunjimea fiecărei fese. Pe spate un liliac înfruntă o imensă libelulă care ţine strâns în gheare un căluţ de mare cu gura căscată într-un nechezat care aduce mai degrabă a horcăit. La subraţul drept o inscripţie în arabă. Un fluture zbătându-se exact deasupra deschiderii vaginale, evident, epilată până la o netezime aproape lucioasă. Faţa i se dezgoleşte treptat într-o neruşinare progresivă şi parcă şi-ar dori să-şi punâ la loc tot părul tăiat, fir cu fir. Se priveşte în oglindă şi se simte ca pământul primăvara, atunci când în unitate se topea zăpada, rahatul iesea la iveala, şi ofiţerii înfuriat şi sideraţi deopotrivă îi scoteau pe toţi la rânit excremente, inclusiv de prin boscheţii din faţa comandamentului. Zăpada le ascundea pe toate. Complicitatea era totală. Cu întreg anotimpul. Cu toate trei luni şi cu fiecare săptămână în parte. O şi vedeai pe Alba-ca-Zăpada dându-şi joc chiloţeii şi făcându-ţi cu ochiul... Pe sânii ei mici şi bombaţi nu are nimic. Doar pielea albă şi câte un sfârc pe vârf de bombeu. Ca două scuturi mici acoperindu-i altceva, cu adevărat ruşinos. Când umblă goală prin casă sau atunci când intră la duş, se întâmplă ca Oleg s-o roage să se dezbrace, deşi biata fată nu mai are ce să scoată de pe ea. Aşa o simte, chiar în pielea goală parcă ar fi gata să plece, ca înaintea unui ultim salut. Aşa îşi fumează şi ţigările, muşcând din ele, sugând cu saţ, devorându-le tuburile tot mai scofâlcite şi fumegând aprig, pe nările amândouă penetrate de belciuge micuţe şi elegante, iar lui Oleg îi vine din când în când, nu des, să i le zmulgă unu’ câte unu’, aşa, dintr-o simplă şi atât de inocentă curiozitate. Aşa şi umblă prin casă, oricând gata să-i abandoneze, înfoliată în tatuaje şi cu ţigara fumegândă înfiptă direct în metafora perfectă a propriului şi personalului ei organ reproductiv. Ca o metaforă absolută a abstracţiunii orientată înspre o progresivă disoluţie. Lui Oleg îi vine în cap, fără a înţelege ce legătură ar putea avea, comparaţia cu soţia lui Che Gevara. Ce putea avea drept soţie fumătorul ăsta de trabucuri în afara de idealul revoluţiei? Din baie se aud repetate încercări de a fredona ceva melodios, fiecare eşuând într-o disonanţă totală, însă nici măcar patruzeci şi doi de ani de practică muzicală nu-l ajută pe Oleg să adune bucăţile în ceva coerent şi comprehensibil. O dată cândva va intra în baie o va scufunda cu ţigară cu tot. O va ţine sub apă puţin peste recordul mondial al scufundărilor la mari adâncimi, întrerupănd astfel rătăcirile creative ale tinerei şi atât de tatuatei motocicliste, chiar dacă asta ar fi deja o bucurie prea mare pe care Oleg ştie clar că nu va putea să şi-o asume aşa cum şi-ar dori-o. Nu încă.
0 comments:
Post a Comment